Nevoința de șapte ani a Sfântului Ioan Iacob de la Neamț – la 30 de metri înălțime deasupra unui pârâu

Chilia și peștera Sfântului Ioan era agățată ca un cuib de rândunică deasupra văii pârâului Horat, la o înălțime de aproximativ 30 m deasupra pârâului, iar de pe o potecă mică numai cu scara se poate urca sus, la aproximativ 10 m înălțime. După ce cuviosul Ioan urca, trăgea scara după dânsul și numai când venea la dânsul ucenicul său, părintele Ioanichie sau fratele Dumitru, atunci cobora scara sau când mai venea să-l viziteze câte un călugăr sau pelerin român pentru binecuvântare și cuvinte de învățătură. Femei și bărbați necredincioși sau care nu erau ortodocși nu primea niciodată în peștera sa, fiind foarte zelos pentru dreapta credință și pentru o viață creștinească după Evanghelie. Pe cei care veneau la peștera sa îi învăța frica de Dumnezeu, îi îndemna la pocăință și le citea din scrierile Sfinților Părinți, amintindu-le tuturor de ceasul morții, de dragostea Domnului nostru Iisus Hristos răstignit pe Cruce, acolo, sus pe Golgota pentru noi, și de Ziua Judecății de Apoi. Îi învăța să păstreze cu sfințenie mare dreapta credință, chiar cu prețul vieții.
Să se silească să facă fapte bune și mai mult la rugăciune, la citirea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, să fugă de păcatele trupești, de îmbuibare și de lăcomie ca de moarte. Să facă milostenie cu aproapele și mai ales milostenie sufletească, îndemnând pe toți la biserică, la rugăciune, la pocăință și să aibă întotdeauna mintea și inima la Domnul Iisus Hristos răstignit pe Cruce pentru mântuirea lumii. Aceasta era cugetarea lui din fiecare clipă, din fiecare ceas din zi și din noapte. Apoi, zilnic, citea din Psaltire, din Sfânta Scriptură și din cuvintele Sfinților Părinți. Aceasta era adevărata lui hrană, hrană duhovnicească. În peșteră avea Ceaslovul, Psaltirea, Sfânta Scriptură, câteva cărți sfinte și teancuri de manuscrise copiate, traduse și compuse de dânsul ziua, sau de multe ori noaptea, la lumânare. Cât a fost în viață nu a vrut să tipărească nimic. Dar după moartea sa, a ales ucenicul său, părintele Ioanichie, câteva frumoase cuvinte de învățătură și traduceri din Sfinții Părinți și poezii compuse de el și le-a publicat în două mici volume, la Ierusalim, în anii 1968 și 1970, sub numele de Hrană duhovnicească. Versurile sale sunt pline de umilință, smerenie și evlavie care storc lacrimi și din inimile celor împietriți și necredincioși. Din aceste traduceri și din versurile sale, după mutarea sa la Domnul, citea și părintele Ioanichie cu ochii plini de lacrimi și cu inima sfâșiată, străin și singur, bolnav și gârbov de povara vieții și a bătrâneții, mângâindu-se cu gândul că dincolo va fi din nou împreună cu iubitul său părinte Ioan, care îl părăsise în urmă cu 32 de ani și pe care îl ruga neîncetat să mai aducă măcar un român aici, ca după plecarea sa la Domnul să nu se stingă candela care a ținut-o aprinsă cu multă râvnă și sfințenie, timp de peste 56 de ani.
Cuviosul Ioan a scris, plângând la rugăciune, tropare, imnuri, cântări de laude, având multă evlavie la Maica Domnului și la toți sfinții. Era din fire blând și avea un suflet duios, blând, pașnic și foarte râvnitor era în apărarea Ortodoxiei patristice. De multe ori îl supăra reumatismul, suferea de rinichi, alteori îl supărau problemele stomacale, alteori gândurile nu-i dădeau pace ori beduinii care pășteau oile în apropiere și aruncau pietre în chilia lui, spărgându-i geamul. Pe toate acestea le răbda și nu spunea nimic, pentru a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii. Așa s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob în peșteră la Schitul Sfintei Ana din pustiul Hozevei, timp de 7 ani.
(„Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine…”. Opere complete. Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 41-42, Doxologia.ro)