Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

„Zis-a Domnul: Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”.(Matei 6, 14-21)
Comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem
Evanghelia Duminicii acesteia, care prin numele ei popular, a „Lăsatului sec de brânză“, consemnează începutul Postului Mare, ne aduce dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Matei 6, 14-21. Iertare, postire cu bucurie și pe ascuns, îmbogățire în ceruri cu adevărata comoară care ține inima ta legată de cer. Pare ușor la prima vedere, și trebuie să recunoaștem că numai îngâmfarea noastră complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiții? Bineînțeles, postim, dar cum anume și care este gradul de bucurie? Și astfel, problematizând la nesfârșit, ne pierdem toată bucuria creștină. Devenim niște funcționari religioși, departe de orice bucurie a credinței. De aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem. Suntem asemeni lui Adam cel pomenit de cu seara, la Vecernia Duminicii, cu aceste cuvinte: „Șezut-a Adam în preajma Raiului, și de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai mie, celui ce m-am supus înșelăciunii celei viclene, și am fost furat de ea și de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăție și lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceața ta. Nu voi mai vedea pe Domnul și Dumnezeul și Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am și fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluiește-mă pe mine cel ce am căzut“ (Slava, glas 6, Vecernie). Mai întâi speriați, apoi deznădăjduiți și în urmă, numai prin mila lui Dumnezeu, reîncărcați cu nădejde. Aici se joacă toată mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica și crede în mila lui Dumnezeu în viața sa. Ca vameșul (Luca 18, 10-14), ca fiul ce risipește dragostea așteptătoare a tatălui (Luca 15, 11-32), dinaintea judecății lui Dumnezeu (Matei 25, 31-46), dar cugetând la conținutul de credință al Ortodoxiei, ochii țintind, cu Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniți pe Cruce, călăuziți de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuților, pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu rugăciunile Sfintei Maria Egipteanca. Postirea noastră este o intrare în Ierusalimul milei lui Dumnezeu, de aceea refrenul postirii nu sunt aplauzele seci ori emoțiile de moment, ci urcușul pe lacrimi până în buza Golgotei, respirând cuvintele: miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă!
Postul nu este doar ce nu mâncăm
Duminica aceasta este pentru cei care cred încă în Rai. În ciuda zgomotului de fond al vieții cotidiene, marcat de vuiet de război și gâlceavă politică, forțând mereu volutele înalte și pițigăiate ale veștilor despre mediocritate și indolență. Să crezi în Rai, într-o lume care te amăgește cu lenea iadului, cu locul călduț – deocamdată, în care nu se petrece nimic. Este Duminica dăruită de Biserică celor care mai pot ierta cu simplitate, care se mai pot bucura de postire și aduc slavă Cerului pentru toate câte le primesc, bune și rele, din mâna lui Dumnezeu. Nu e vorba doar de un exercițiu nutriționist. Postul nu este doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul nu putea urca pe crucea Golgotei doar ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Așa cum iertarea nu este simplă declarație de platou de televiziune, ca să dea bine ca rating. Și nici ca simplă încordare psihologică. Ci o prăznuire, din cuget curat, a realității Raiului, un Rai personalizat, căreia Biserica și prin ea noi cântăm: „Raiule, preaîmbunătățite, preasfinte, preafericite, cel ce ai fost sădit pentru Adam și ai fost încuiat prin Eva, roagă pe Dumnezeu pentru cel căzut: Îndurate, miluiește-mă pe mine cel căzut (Icos 3)“. Un Rai care se roagă, care respiră viața pentru omul cel căzut, care umple de sens chemarea. Parcă nu seamănă, nu-i așa, cu edenul hollywoodian ce ne aprinde imaginația prin malluri și pe rafturile cu staniol viclean ale propunerilor lumii în care agonizăm.
Lumea Raiului se vede prin lacrima lui Adam
Pentru a înțelege rostul postirii chemăm în ajutor textul Părinților Bisericii, melozii ce au alcătuit canonul de rugăciune al Triodului, cartea de slujbă ce ne va ține inima vie în toată perioada Postului. Duminica, la vremea Utreniei, pe când ne pregătim să intrăm în Liturghie, scris este: „Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împărtășindu-se, ca un neascultător. Moise, văzător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul curățindu-și ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitori Raiului, să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; și dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile. Cu rugăciuni și cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufletești, să gonim zburdările cele trupești. Ușori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu glasuri fără de tăcere laudă Treimea cea nedespărțită, să vedem neasemănata și stăpâneasca frumusețe… Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovnicești…“ (Laudele Utreniei). Nu este vorba aici de închiderea frigiderului din bucătărie și nici de o dietă extremă, ci de un echilibru măiestrit prin educare între ce ți se oferă și ce primești să fie masa ta cotidiană. Nici un exces nu folosește postirii, cum nici un furt libertății și nici o libertate excesivă demnității de a fi omul lui Dumnezeu. Naturalețea postirii e dată de oftatul adânc al lui Adam dinaintea ușii dumnezeieștii grădini, lucrător sărăcit ce se roagă Raiului să simtă durere, să se roage cu sunetul frunzelor sale Făcătorului. Nu, nu este vorba de metafore aici. Ci de lumea Raiului văzută prin lacrima lui Adam către care, mereu, Domnul strigă: „Adame, Adame, pe unde mai ești?“ Adamului modern îi este greu să strige fără teamă unde se ascunde de Creator. Doar Adamul cel nou, Hristos Domnul, șoptește cu buze arse de iubire, „Pe Cruce Tată, în iad pogorând, sfărâmându-i porțile, înviind…“ El, Cel care șade de-a dreapta Tatălui, șade și de-a dreapta noastră în postire și tot El ne este și cununa: Euharistia. De aceea postirea este o călătorie a virtuților, „adăugând la orice lucrare smerenie și dragoste, pentru ca lucrul tău să fie cu Dumnezeu (Simeon, Mitropolitul Evhaitelor, Ioan Pustnicul, Vasile Maleinos, vol. Epistole Ascetice, Iași, 2014, Epistola către Ioan)“. Nu suntem numai în călătorie, ci și în acropola virtuții în căutarea lui Dumnezeu, unicul Adevăr, singura Cale și adevărata Viață. De aici și porunca din urmă a Evangheliei acesteia, popas înainte de Urcușul spre Înviere.
A dărui pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos înseamnă a posti
„Strângeți-vă comori în cer“ (Matei 6, 20) înseamnă, în fond, a muta centrul de greutate al preocupărilor de pe pământ în cer, a privi spre cer ca spre adevărata Viață. Făcându-ți din casa ta de mirean, ori chilia ta, frate monah, „stup virtuților“, laborator căutării cugetării duhovnicești legate de mântuire, nu de mântuiala lucrurilor ce vin peste tine. Cât de minunat punea la inima contemporanilor aceasta amintitul Simeon, Mitropolitul Evhaitelor: „Cu vise și profeții și mai-înainte vestiri și închipuiri și altele asemenea să nu ai nimic de a face. Căci acestea s-au făcut monahilor care s-au încrezut în ele pricină a toată înșelarea și toată necunoștința. Și de la aceste prevestiri și descoperiri s-au întâmplat zeci de mii de tulburări și neorânduieli și multe războaie și ucideri. Păzește-te deci de aceasta pentru Domnul, atât cât poți. Ci stai în chilia ta, precum s-a spus, în ascuns și în singurătate, ca într-un stup al virtuții, lucrând mierea lui Hristos. Cele dăruite ție de la vreunul dintre iubitorii de Hristos, dacă nu ai hrană și acoperăminte, potrivit apostolului (I Tim. 6.8), primește-le, dar nu mai mult decât îți este nevoia și trebuința ta și a celor împreună cu tine. Iar dacă ai, să nu primești, dacă este cu putință, ci fii lucrătorul fără simbrie al virtuții. Iar dacă primești, să nu cheltuiești pe zidiri împodobite și mari, pe agoniseli pământești sau altceva dintre cele stricăcioase, nici pe prieteni și rude cărora nu le-a rămas nimic, nici pe mese lungi și scumpe, ca să nu fii pricină de sminteală și calomnie pentru cei ce judecă lucrurile fără discernământ, ca unul care ai zidit iarăși ceea ce ai surpat, ci păstrând numai strictul necesar și ceea ce îți împlinește nevoia, iar tot ceea ce prisosește dă-l văduvelor și orfanilor și săracilor, cum ne învață pe noi Faptele Apostolilor. Căci aduceau, zice, banii apostolilor și se dădea fiecăruia după cât avea de trebuință (Fapte 4, 35; 2, 45)“. Exigențele exprimate astfel de un Arhiereu turmei sale sunt hrană și nouă astăzi. A nu te înfricoșa în explozia de revelații apocaliptice a zilelor noastre, a păstra măsura și prioritățile în ce privește munca și viața ta sunt forme de postire autentică. A dărui și a proteja pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos, înseamnă a posti. A nu face zadarnică Întruparea Mântuitorului, efortul Său de a scoate pe om din însingurarea bolii și rănii sociale, nu-i alta decât postire. Cei ce dorim să fim locuitorii Raiului. E vorba de voința noastră.
Postul revigorează memoria educării noastre pentru necesar și destul
Să credem în Rai și să ni-l dorim. Adică să-l luăm cu asalt. Suntem într-o bătălie duhovnicească! Ea trebuie trăită cu atenție, neuitând înțelepciunea lui Seneca, filosoful contemporan zorilor creștinismului, care scria lui Lucilius amintind de sărăcia voioasă: „Numai că aceea nu este sărăcie, dacă este voioasă: căci este sărac nu cel ce are puțin, ci cel ce dorește mai mult. Ce contează cât are unul în lada de bani, câte grâne sunt în hambarele lui, câte vite are la pășunat sau ce dobânzi încasează, dacă ține sub ochi bunul altuia și socotește câte nu a dobândit, ci câte i-au rămas de dobândit? Care să fie – mă întrebi – măsura cumpănită a bogăției? Mai întâi, să ai cât este necesar; apoi cât e îndestul“. (Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. I, Ed. Seneca Lucius Annaeus, București, 2013). Oare cum am ajuns mai răi în gândire, mai rapaci și mai râvnitori la averi decât păgânii de odinioară? Uitând de Rai, de mila lui Dumnezeu, de pocăință și de Însuși Dumnezeu. Postirea ne ajută tocmai în acest sens, de revigorare a memoriei educării noastre pentru necesar și destul. Lipsa de voioșie a vieților noastre, drama privirii în gol și a însingurării în comun – oare de ce mă gândesc la atmosfera din vagoanele de metrou din orele de vârf, sunt iconologia unei sărăciri fără sens, a unei obsesii de mai bine fără Binele care este Hristos. A posti înseamnă tocmai să lucrezi menținerea ta în Rai. Să refuzi colaborarea în propria cădere. Să recapeți dumnezeiasca îndrăzneală sau îndrăzneala la Dumnezeu. Nu, postirea nu este doar a te așeza sau nu la masă, a cumpăra sau nu alimente.
(Conf. Univ. Constantin Necula)