Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
„Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră".(Matei 6, 14-21)
Comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem
Evanghelia Duminicii acesteia, care prin numele ei popular, a „Lăsatului sec de brânză“, consemnează începutul Postului Mare, ne aduce dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Matei 6, 14-21. Iertare, postire cu bucurie şi pe ascuns, îmbogăţire în ceruri cu adevărata comoară care ţine inima ta legată de cer. Pare uşor la prima vedere, şi trebuie să recunoaştem că numai îngâmfarea noastră complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiţii? Bineînţeles, postim, dar cum anume şi care este gradul de bucurie? Şi astfel, problematizând la nesfârşit, ne pierdem toată bucuria creştină. Devenim nişte funcţionari religioşi, departe de orice bucurie a credinţei. De aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem. Suntem asemeni lui Adam cel pomenit de cu seara, la Vecernia Duminicii, cu aceste cuvinte: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut“ (Slava, glas 6, Vecernie). Mai întâi speriaţi, apoi deznădăjduiţi şi în urmă, numai prin mila lui Dumnezeu, reîncărcaţi cu nădejde. Aici se joacă toată mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica şi crede în mila lui Dumnezeu în viaţa sa. Ca vameşul (Luca 18, 10-14), ca fiul ce risipeşte dragostea aşteptătoare a tatălui (Luca 15, 11-32), dinaintea judecăţii lui Dumnezeu (Matei 25, 31-46), dar cugetând la conţinutul de credinţă al Ortodoxiei, ochii ţintind, cu Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniţi pe Cruce, călăuziţi de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuţilor, pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu rugăciunile Sfintei Maria Egipteanca. Postirea noastră este o intrare în Ierusalimul milei lui Dumnezeu, de aceea refrenul postirii nu sunt aplauzele seci ori emoţiile de moment, ci urcuşul pe lacrimi până în buza Golgotei, respirând cuvintele: miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!
Postul nu este doar ce nu mâncăm
Duminica aceasta este pentru cei care cred încă în Rai. În ciuda zgomotului de fond al vieţii cotidiene, marcat de vuiet de război şi gâlceavă politică, forţând mereu volutele înalte şi piţigăiate ale veştilor despre mediocritate şi indolenţă. Să crezi în Rai, într-o lume care te amăgeşte cu lenea iadului, cu locul călduţ - deocamdată, în care nu se petrece nimic. Este Duminica dăruită de Biserică celor care mai pot ierta cu simplitate, care se mai pot bucura de postire şi aduc slavă Cerului pentru toate câte le primesc, bune şi rele, din mâna lui Dumnezeu. Nu e vorba doar de un exerciţiu nutriţionist. Postul nu este doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul nu putea urca pe crucea Golgotei doar ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Aşa cum iertarea nu este simplă declaraţie de platou de televiziune, ca să dea bine ca rating. Şi nici ca simplă încordare psihologică. Ci o prăznuire, din cuget curat, a realităţii Raiului, un Rai personalizat, căreia Biserica şi prin ea noi cântăm: „Raiule, preaîmbunătăţite, preasfinte, preafericite, cel ce ai fost sădit pentru Adam şi ai fost încuiat prin Eva, roagă pe Dumnezeu pentru cel căzut: Îndurate, miluieşte-mă pe mine cel căzut (Icos 3)“. Un Rai care se roagă, care respiră viaţa pentru omul cel căzut, care umple de sens chemarea. Parcă nu seamănă, nu-i aşa, cu edenul hollywoodian ce ne aprinde imaginaţia prin malluri şi pe rafturile cu staniol viclean ale propunerilor lumii în care agonizăm.
Lumea Raiului se vede prin lacrima lui Adam
Pentru a înţelege rostul postirii chemăm în ajutor textul Părinţilor Bisericii, melozii ce au alcătuit canonul de rugăciune al Triodului, cartea de slujbă ce ne va ţine inima vie în toată perioada Postului. Duminica, la vremea Utreniei, pe când ne pregătim să intrăm în Liturghie, scris este: „Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise, văzător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitori Raiului, să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti. Uşori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu glasuri fără de tăcere laudă Treimea cea nedespărţită, să vedem neasemănata şi stăpâneasca frumuseţe... Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovniceşti...“ (Laudele Utreniei). Nu este vorba aici de închiderea frigiderului din bucătărie şi nici de o dietă extremă, ci de un echilibru măiestrit prin educare între ce ţi se oferă şi ce primeşti să fie masa ta cotidiană. Nici un exces nu foloseşte postirii, cum nici un furt libertăţii şi nici o libertate excesivă demnităţii de a fi omul lui Dumnezeu. Naturaleţea postirii e dată de oftatul adânc al lui Adam dinaintea uşii dumnezeieştii grădini, lucrător sărăcit ce se roagă Raiului să simtă durere, să se roage cu sunetul frunzelor sale Făcătorului. Nu, nu este vorba de metafore aici. Ci de lumea Raiului văzută prin lacrima lui Adam către care, mereu, Domnul strigă: „Adame, Adame, pe unde mai eşti?“ Adamului modern îi este greu să strige fără teamă unde se ascunde de Creator. Doar Adamul cel nou, Hristos Domnul, şopteşte cu buze arse de iubire, „Pe Cruce Tată, în iad pogorând, sfărâmându-i porţile, înviind...“ El, Cel care şade de-a dreapta Tatălui, şade şi de-a dreapta noastră în postire şi tot El ne este şi cununa: Euharistia. De aceea postirea este o călătorie a virtuţilor, „adăugând la orice lucrare smerenie şi dragoste, pentru ca lucrul tău să fie cu Dumnezeu (Simeon, Mitropolitul Evhaitelor, Ioan Pustnicul, Vasile Maleinos, vol. Epistole Ascetice, Iaşi, 2014, Epistola către Ioan)“. Nu suntem numai în călătorie, ci şi în acropola virtuţii în căutarea lui Dumnezeu, unicul Adevăr, singura Cale şi adevărata Viaţă. De aici şi porunca din urmă a Evangheliei acesteia, popas înainte de Urcuşul spre Înviere.
A dărui pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos înseamnă a posti
„Strângeţi-vă comori în cer“ (Matei 6, 20) înseamnă, în fond, a muta centrul de greutate al preocupărilor de pe pământ în cer, a privi spre cer ca spre adevărata Viaţă. Făcându-ţi din casa ta de mirean, ori chilia ta, frate monah, „stup virtuţilor“, laborator căutării cugetării duhovniceşti legate de mântuire, nu de mântuiala lucrurilor ce vin peste tine. Cât de minunat punea la inima contemporanilor aceasta amintitul Simeon, Mitropolitul Evhaitelor: „Cu vise şi profeţii şi mai-înainte vestiri şi închipuiri şi altele asemenea să nu ai nimic de a face. Căci acestea s-au făcut monahilor care s-au încrezut în ele pricină a toată înşelarea şi toată necunoştinţa. Şi de la aceste prevestiri şi descoperiri s-au întâmplat zeci de mii de tulburări şi neorânduieli şi multe războaie şi ucideri. Păzeşte-te deci de aceasta pentru Domnul, atât cât poţi. Ci stai în chilia ta, precum s-a spus, în ascuns şi în singurătate, ca într-un stup al virtuţii, lucrând mierea lui Hristos. Cele dăruite ţie de la vreunul dintre iubitorii de Hristos, dacă nu ai hrană şi acoperăminte, potrivit apostolului (I Tim. 6.8), primeşte-le, dar nu mai mult decât îţi este nevoia şi trebuinţa ta şi a celor împreună cu tine. Iar dacă ai, să nu primeşti, dacă este cu putinţă, ci fii lucrătorul fără simbrie al virtuţii. Iar dacă primeşti, să nu cheltuieşti pe zidiri împodobite şi mari, pe agoniseli pământeşti sau altceva dintre cele stricăcioase, nici pe prieteni şi rude cărora nu le-a rămas nimic, nici pe mese lungi şi scumpe, ca să nu fii pricină de sminteală şi calomnie pentru cei ce judecă lucrurile fără discernământ, ca unul care ai zidit iarăşi ceea ce ai surpat, ci păstrând numai strictul necesar şi ceea ce îţi împlineşte nevoia, iar tot ceea ce prisoseşte dă-l văduvelor şi orfanilor şi săracilor, cum ne învaţă pe noi Faptele Apostolilor. Căci aduceau, zice, banii apostolilor şi se dădea fiecăruia după cât avea de trebuinţă (Fapte 4, 35; 2, 45)“. Exigenţele exprimate astfel de un Arhiereu turmei sale sunt hrană şi nouă astăzi. A nu te înfricoşa în explozia de revelaţii apocaliptice a zilelor noastre, a păstra măsura şi priorităţile în ce priveşte munca şi viaţa ta sunt forme de postire autentică. A dărui şi a proteja pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos, înseamnă a posti. A nu face zadarnică Întruparea Mântuitorului, efortul Său de a scoate pe om din însingurarea bolii şi rănii sociale, nu-i alta decât postire. Cei ce dorim să fim locuitorii Raiului. E vorba de voinţa noastră.
Postul revigorează memoria educării noastre pentru necesar şi destul
Să credem în Rai şi să ni-l dorim. Adică să-l luăm cu asalt. Suntem într-o bătălie duhovnicească! Ea trebuie trăită cu atenţie, neuitând înţelepciunea lui Seneca, filosoful contemporan zorilor creştinismului, care scria lui Lucilius amintind de sărăcia voioasă: „Numai că aceea nu este sărăcie, dacă este voioasă: căci este sărac nu cel ce are puţin, ci cel ce doreşte mai mult. Ce contează cât are unul în lada de bani, câte grâne sunt în hambarele lui, câte vite are la păşunat sau ce dobânzi încasează, dacă ţine sub ochi bunul altuia şi socoteşte câte nu a dobândit, ci câte i-au rămas de dobândit? Care să fie - mă întrebi - măsura cumpănită a bogăţiei? Mai întâi, să ai cât este necesar; apoi cât e îndestul“. (Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. I, Ed. Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti, 2013). Oare cum am ajuns mai răi în gândire, mai rapaci şi mai râvnitori la averi decât păgânii de odinioară? Uitând de Rai, de mila lui Dumnezeu, de pocăinţă şi de Însuşi Dumnezeu. Postirea ne ajută tocmai în acest sens, de revigorare a memoriei educării noastre pentru necesar şi destul. Lipsa de voioşie a vieţilor noastre, drama privirii în gol şi a însingurării în comun - oare de ce mă gândesc la atmosfera din vagoanele de metrou din orele de vârf, sunt iconologia unei sărăciri fără sens, a unei obsesii de mai bine fără Binele care este Hristos. A posti înseamnă tocmai să lucrezi menţinerea ta în Rai. Să refuzi colaborarea în propria cădere. Să recapeţi dumnezeiasca îndrăzneală sau îndrăzneala la Dumnezeu. Nu, postirea nu este doar a te aşeza sau nu la masă, a cumpăra sau nu alimente.
(Conf. Univ. Constantin Necula)
