Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului

În tradiţia populară românească această zi era respectată ca o sărbătoare: "Lăsatul secului de Crăciun ocaziona petreceri familiale, cu mâncare şi băutură din belşug, era prefaţat de Ajun şi postfaţat de Spolocanie, sinonim cu Filipii de toamnă".

Sărbătoarea Sfântului Apostol Filip (14 noiembrie) a fost asimilată în gândirea populară cu o mai veche sărbătoare păgână ce făcea referire la zeii casnici, de unde a rezultat şi denumirea de sărbătoare a Filipilor. Un rol însemnat în noaptea de dinainte îl aveau ritualurile apotropaice contra lupilor, în trecut un real pericol pentru animale şi chiar pentru viaţa oamenilor.

Totuşi, importanţa acestei sărbători populare nu este dată numai de această asociere cu substratul păgân, ci însăşi renunţarea la alimentele de frupt era sărbătorită cu ocazia începerii fiecăruia dintre cele patru mari posturi de peste an.

Spolocania

Spolocania sau Polocania era denumirea dată primei zile dintr-un post mare (în special la Postul Mare şi la Postul Crăciunului). În această zi se făceau mai multe ritualuri de purificare în vederea pregătirii pentru post.

În această zi vasele în care se gătea sau din care se mânca de dulce se spălau foarte bine şi se urcau în pod, de unde erau scoase alte vase în care se mânca doar de post. Într-o adaptare mai nouă a obiceiului se zice că în această zi se poate mânca ceea ce a mai rămas de la lăsatul de sec. Lucrul acesta nu este confirmat de tradiţie, căci tot ce rămânea de la masa de frupt era aruncat înspre răsărit pentru "paserile cerului!".

Ţinerea postului era respectată cu sfinţenie în comunităţile tradiţionale. Se credea chiar că Postul lungeşte zilele omului.

Începutul Postului Crăciunului

În această perioadă mâncarea de frupt era considerată spurcată. Dar nici cu mâncarea de post nu trebuia să se facă vreun exces, căci, aşa cum se sfârşeşte povestea începută mai sus, omul care a mâncat de post, dar mult, este asemănat cu necuvântătoarele (dobitoacele).

Deşi nu putem vorbi de o teologie a ţăranului român, anumite învăţături, transmise şi "şlefuite" din generaţie în generaţie, arată o trăire creştină autentică: Cu postul, cu rugăciunile şi cu faptele cele bune să capătă împărăţia ceriului.

Odată cu lăsatul de sec pentru Postul Crăciunului începeau să se organizeze în sat clăcile şi şezătorile. Acestea aveau, în principal, un scop lucrativ dar, într-o societate în care oamenii nu se însingurau în faţa televizorului şi a calculatorului, acestea erau un grozav prilej de a socializa.

Un subiect des întâlnit al acestor întâlniri era meteorologia populară conform căreia: "Când în Postul Crăciunului e vreme moale, atunci primăvara să aşteptăm ploi multe".

Postul Crăciunului era foarte respectat de români spunând că "acest post se ţine în cinstea Preacuratei". Cine nu se înduioşa şi nu accepta să sufere, prin post, împreună cu Maica Domnului care urma să nască departe de casă între oameni atât de neprimitori? 

(Ziarul Lumina)