Sfânta Parascheva, mă mai recunoşti în marea pelerinilor?

Mi-aduc aminte că pe la începuturile studenţiei aterizam ca o pasăre obosită la rândul de închinători, cam întotdeauna apăsată de una sau alta dintre grijile de om mare – căci aşa mă considerau toţi, dintr-odată, şi cum să le spun că-mi venea să fug unde văd cu ochii, de frică şi intimidare? Instinctiv, număram cam câţi oameni sunt înaintea mea, calculam cât mai durează până plec spre casă, ajungeam la racla Sfintei Parascheva, spuneam o rugăciune scurtă în gând, primeam mir pe frunte de la vreun părinte şi o luam din loc val-vârtej.

Sfânta a avut răbdare cu mine şi m-a primit mult timp aşa. Eram „plângăreaţa cu petiţiile”: „dacă se poate, Cuvioasa, te rog să trec sesiunea asta cu bine, că nici de data asta n-am terminat de învăţat toate cursurile”; „Am nevoie de nişte bani de taxă, te rog, fă cumva, de unde ştii tu, trimite-mi...”; „Mi-e dor de mama, alină-mă tu”. Câte şi mai câte! Alteori, rugăciunea mea suna a disperare, aş putea spune chiar obrăznicie: „Nu mai pot! Nu mai pot, nu mai găsesc nici o portiţă, chiar n-ai de gând să faci nimic de data asta?!”.

Modul în care Sfânta Parascheva a lucrat în viaţa mea a fost uneori foarte discret, voalat, iar alteori am văzut limpede cum lucrurile se aşezau parcă milimetric, în aşa fel încât să-mi fie bine. Şi nu doar pe moment, ci în perspectivă.  Am început să pricep de ce mama mi-a zis odată, la un hram, după ce ne-am închinat la moaştele Cuvioasei şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cristina, indiferent ce-o să ţi se întâmple în viaţa asta, nu contează c-o să fie vorba de bucurii sau necazuri, să ţii minte un lucru: Sfânta Parascheva este prietena ta cea mai bună, care n-o să te dezamăgească niciodată!”.

Viaţa a făcut să înţeleg ce înseamnă situaţiile care ne aduc la marginea răbdărilor. Căci în lumea asta sunt oameni care au mâncat, cred, cuptoare întregi de pâine înmuiată-n lacrimi amare! Tot Sfânta m-a învăţat să mă deschid spre oameni, să-i văd ca pe copiii care au fost cândva, ca pe inimi care poartă doruri, nevoi, dureri, daruri. Sfânta m-a şcolit cu răbdare despre acceptarea voii şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa mea. M-a cucerit câte un pic, în timp, şi am înţeles că Sfânta Parascheva chiar nu mă părăseşte niciodată, nici măcar atunci când eu parcă uit de puterea mijlocirii sale.

Lângă racla Cuvioasei Parascheva am purtat cele mai de preţ discuţii cu mine însămi şi cu Dumnezeu. Am înţeles că Sfânta mă aşteaptă să-i duc toate cererile şi nevoile mele, să las la picioarele ei bocceluţa cu poveri, dar că e important să fac asta necondiţionat, fără să-mi lipesc inima de un anumit rezultat. Simt că e suficient să-i spun ce mă doare – ori doar atât, că mă doare –, iar ea se va ocupa de problema mea într-un mod neaşteptat de frumos şi imposibil de bănuit. În lumea sfinţilor, şedinţele de rezolvare a crizelor omeneşti se ţin altfel ‒ în capul mesei e Hristos, prezent nemijlocit, iar Sfânta Parascheva intervine pentru noi rugându-L faţă către Faţă. Grabnic ajutătoare şi deosebit de convingătoare! Din minunile pentru care dau mărturie mii şi mii de oameni am aflat că Sfânta a recuperat case pierdute, a vindecat bolnavi fără speranţă – de la boli mentale, atacuri cerebrale, cancer terminal, până la cazuri care au scăpat fără operaţie –, a găsit lucruri pierdute sau furate, a reunit familii destrămate, a dăruit prunci soţilor, a luminat minţile elevilor şi studenţilor, de au făcut carte şi au ajuns oameni în viaţă, a rânduit căsătorii binecuvântate, a apărut în vis sau aievea oamenilor, schimbându-le pentru totdeauna inimile şi sensul vieţii. Şi încă neştiute sunt atâtea dintre minunile şi intervenţiile ei!

Săptămâna trecută, într-o seară, intru în catedrală şi fac rapid o cruce. Am întârziat cam mult cu treburile zilei, uşile se închiseseră la fix, acum era şi trei minute. Dar, a nu-ştiu-câta-oară, cineva a deschis şi m-a chemat înăuntru. Fără ca eu să mă agit, fără să ciocănesc, fără ca nimeni să ştie că aştept pe-afară. E modul în care lucrează Sfânta. În linişte, discretă, elegantă, fără brizbrizuri duhovniceşti. E pur şi simplu stilul ei, inconfundabil.

În catedrală era lumină multă, candelabrele erau aprinse ca duminica la Liturghie. Nu mai erau alţi închinători. Numai Cuvioasa, părintele de la raclă şi doamna care termina de făcut curăţenia. Linişte deplină şi o încremenire a timpului. Tihnă şi bucuria de a mă ruga în genunchi, lângă Sfânta Parascheva, fără ca nimeni să mă grăbească, fără ca nimic să mă distragă. Venisem tot aşa, cu cârca de probleme, de griji. Mă gândeam că acuşi începe forfota hramului Cuvioasei, agitaţia, „dezordinea” de care se plâng mulţi în oraş ‒ deranjaţi, iată, nu de valurile de gunoaie din urma concertelor în aer liber, ci de mirosul busuiocului şi de pelerinii care se mai aşază uneori pe bănci, cu bagajele lângă ei, să-şi mănânce bucata de pâine sub cerul liber.

Sărutând mâinile Sfintei, mintea mea s-a golit. Era de parcă liniştea din catedrală a năvălit toată, ca aerul de munte, în mine. M-am simţit acasă, împreună cu prietena mea cea mai bună, am simţit că-i aparţin, că mă iubeşte cu o dragoste fără hotar, fără condiţii şi fără sfârşit. Şi am înţeles că aşa cum mă primeşte pe mine ca să-mi odihnească sufletul, aşa cum mă umple de daruri şi de bucurie prin simpla închinare la moaştele sale, cinstite de Dumnezeu cu harul Său, la fel se întâmplă cu fiecare dintre pelerinii care-i trec pragul pe parcursul anului şi la sărbătoarea hramului. Se împrieteneşte cu fiecare şi vorbeşte pe limba lui. Om cu om, fiecare primeşte ceea ce nădăjduieşte să primească ‒ dragostea care nu dezamăgeşte niciodată.

Să mă mai întreb atunci de ce oamenii stau câte o zi şi-o noapte la rând, să se închine pentru câteva clipe? De ce călătoresc de peste tot de prin ţară ori îşi iau concediu special ca să vină din America sau din Franţa sau de oriunde mai vin, pentru a participa la hramul Sfintei?

Anul acesta, la procesiunea „Calea Sfinţilor” a plouat torenţial. Ieşea abur când deschideam gura să vorbesc. În faţa mea, din hainele fraţilor de rugăciune şiroia ploaia ca din streaşină. S-a umplut bulevardul, din mal în mal, nu doar de şuvoaie de apă, ci şi de fluviul cald al pelerinilor care cântau troparul Sfintei Parascheva, mergând în urma cinstitelor sale moaşte, ale Sfintei Maria Magdalena şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ieşiseră mame şi medici la toate ferestrele Maternităţii „Cuza”, pe lângă care a trecut convoiul, şi cântările pelerinilor au luat-o-n sus, urcând etajele clădirii, răspândindu-se odată cu lumina pe la geamuri, plutind în aer odată cu tămâia. Ploaia pogora peste noi, iar rugăciunile noastre urcau la cer. Mi-a trecut prin minte oare ce-i face pe toţi oamenii aceştia să fie aici, atât de drepţi, de bucuroşi, de ce şi-au luat cu ei copiii, nepoţii, de ce zâmbesc şi slavoslovesc, deşi le-au îngheţat mâinile pe lumânări sau pe mânerul umbrelei?

Este darul sfinţilor şi-al lui Dumnezeu!  Într-o mare de oameni, Sfânta Parascheva ne recunoaşte pe toţi cei care ne-am îndreptat vreodată un gând cât de mic spre ea, ne aşteaptă ca pe prietenii cei mai dragi, să o sărbătorim de ziua ei şi îi cheamă s-o cunoască pe toţi cei care încă nu ştiu ce daruri le-a pregătit ea deja.

Miezul lui octombrie e vremea culegerii roadelor duhovniceşti care să ne hrănească până la hramul de anul viitor. Să-i ducem Sfintei Parascheva în dar rugăciuni, flori şi inimi deschise, ca să plecăm încărcaţi cu har, cu binecuvântare, cu ajutor dumnezeiesc, cu minuni în toate buzunăraşele sufletului şi cu încredinţarea că acolo, Sus, Cineva ne iubeşte şi a rânduit ca aici, pe pământ, îmbrăţişarea Sfintei Parascheva să ne cuprindă pe toţi!

(Sursa: Doxologia.ro)