Duminica Sf. Ioan Scărarul: treaptă în urcușul spre Înviere

Sfântul Ioan Scărarul este cel care, din materialele deja existente de la Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, a creat trepte suitoare spre bucuria cunoașterii lui Dumnezeu. Autorul Scării este cel care precizează cel mai bine că la Dumnezeu nu se poate urca decât pe scara virtuților. Viața creștinului – mai ales cea ascetică –, în Biserica lui Hristos, este comparabilă cu o scară care urcă la cer.
Hristos, scara care a unit cerul cu pământul
Sfântul Ioan a trăit, după cum se relatează în biografia lui, în pustiul Sinai, în peșterile din jurul Mănăstirii „Sfânta Ecaterina”, unde, mai târziu, ajunge și stareț. Ca viețuitor al pustiului, la poalele muntelui pe care a coborât Dumnezeu la Moise, el petrecea în asceză desăvârșită, în rugăciune și lucrare, gândind la întreaga lume, la destinele celor care sufereau din cauza răului existent în lume.
Și-n epoca în care a trăit Sfântul Ioan existau pelerini care urcau pe munte pentru a se ruga, în locul în care Domnul s-a arătat profetului Moise. Această urcare, ascensiune, a lor a devenit pentru Sfântul Ioan simbolul vieții noastre spirituale creștine. Gândea adesea, o exprimă în inegalabila sa operă dumnezeiască, că cel care a unit Cerul cu Pământul, coborând ca pe o scară la oameni, a fost Dumnezeu Omul – Iisus Hristos. Maica Domnului a fost asemuită cu o scară pe care S-a coborât Dumnezeu la noi ca să ne restaureze ființial, adică să ne scoată din robia păcatului și a morții. Din momentul coborârii lui Dumnezeu, umanitatea a înțeles că cerul nu este departe de noi și ne este accesibil, pentru că de la venirea lui Hristos în trup există o scară ale cărei trepte, urcându-le, putem accede la comuniunea cu Dumnezeu.
Pe scara virtuților, oprirea înseamnă coborâre
Observând pelerinii care urcau pe munte, Sfântul Ioan Scărarul a înțeles că niciodată nu trebuie să ne oprim din urcare, căci cel care nu urcă va fi nevoit să rătăcească în Valea Plângerii, rămânând captiv tenebrelor, ignoranței, necunoașterii. Or, viața veșnică, către care urcăm mereu în calitate de creștini și practicanți ai virtuților, este aceasta: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
Atunci când urcăm pe o scară oarecare putem face câte o oprire, însă pe scara virtuților, oprirea înseamnă coborâre. De aceea, cel ce s-a angajat în urcușul duhovnicesc nu trebuie să se oprească. Experiența rugăciunii, în această privință, este revelatorie. Atunci când cel care este om al rugăciunii se oprește să se roage pentru un anumit timp – deoarece, să zicem, are alte lucruri de împlinit – îi este greu să reia rugăciunea, așa cum o avea mai înainte. Îi este greu să-și reîncarce inima și sufletul cu energia pe care a avut-o mai înainte și începe să coboare în lumea sensibilă. Dacă sufletul încetează să mai urce, el coboară imediat, pierzând ceea ce a dobândit mai înainte prin experiența mistică.
Într-adevăr, viața noastră este ca o cale, ca un drum. Dar calea trebuie să fie Hristos. Cel care dorește să ia acest drum și gândește că poate fi creștin, chiar dacă se oprește din drum, se înșală pe sine și-L înșală și pe Dumnezeu. În viața de creștin, dacă nu facem nimic pentru Dumnezeu și nu călătorim cu El și prin El, ne rătăcim și putem să ne pierdem, căci umblăm în noaptea ispitelor și a fărădelegilor acestei lumi.
În urcușul duhovnicesc nu suntem singuri
Rostul Duminicii Sfântului Ioan Scărarul este de a ne îndruma să mergem permanent înainte către Hristos, în puterea Duhului Sfânt. Când ostenim și nu mai putem urca spre El, purtând pe umeri crucea lui Hristos, să nu deznădăjduim, pentru că suntem în comuniunea Bisericii. Iar atunci când viem în aceasta comuniune, celălalt de lângă noi, care merge pe aceeași cale, devine un Simon din Cirene, care ne ajută să ducem crucea mai departe. În urcușul duhovnicesc trebuie să înțelegem că nu suntem singuri, ci purtăm crucea pe care Hristos a pus-o pe umerii noștri, adaptată ființei noastre. Ca să înțelegem mai bine acest aspect al purtării crucii lui Hristos, să ne imaginăm drumul Golgotei, cu Iisus Care-și purta Crucea spre răstignire.
După ce Iisus a fost osândit la moarte, prin răstignire, soldații romani L-au obligat să-Și poarte crucea pe drumul calvarului, dar ostenit de atâtea batjocuri, scuipări și schingiuiri a căzut de mai multe ori sub povara lemnului osândirii. Cum soldații voiau să-și termine mai repede ordinul pe care-l primiseră, au silit pe un Simon din Cirene, care se întorcea de la țarină, să poarte crucea lui Iisus. Obligat, Simon ia crucea și urcă în urma lui Iisus pe Golgota. Iisus, bineînțeles că a auzit și a văzut totul, cum acel Simon a fost silit să ducă povara rușinoasă în locul altuia. Ce imagine?! Domnul merge înainte cu capul plecat, iar Simon nemulțumit și cârtind că a fost sustras din drumul său, Îi târăște Crucea lui Iisus, mergând în urma Sa.
Orice urcuș presupune efort, echilibru și forță
Simoni de aceștia există până astăzi. Purtându-ne crucea, care de fapt, este a lui Hristos, pentru că viața noastră Îi aparține Lui, o tărâm siliți ca și Simon din Cirene, o suportăm. Uităm că Hristos ne-a dat și viața, dar ne-a dat și crucea. Uităm că viața noastră este un urcuș către Înviere, uităm de cuvintele prin care ne-a spus că „în lume necazuri veți avea” (Ioan 16,33). Uităm că orice urcuș pe o scară presupune efort, echilibru și forță.
Din punct de vedere duhovnicesc, forța care ne ajută să urcăm pe scara care duce la cer sunt virtuțile. „Virtute”, în limba greacă, înseamnă putere, deci, când împlinim o virtute din cele prescrise de Sfântul Ioan Scărarul se adaugă sufletului nostru o putere, o energie, care ne propulsează către înălțime.
Așadar, îndemnul din Duminica Sfântului Ioan Scărarul poate fi astfel rezumat: creștini, tot înainte către Hristos, ca să ajungem la poarta Raiului, unde ne așteaptă El, cel care se va recunoște în chipul pe care ni l-a dat în dar și-n faptele pe care le-am împlinit spre slava Lui!