Ce ne cere Dumnezeu atunci când ne rugăm?

O atenţie interioară, ceea ce de fapt nu înseamnă un efort eroic. Dumnezeu ştie slăbiciunile şi neputinţele noastre şi nu ne cere imposibilul. El doreşte numai caatunci când buzele noastre pronunţăcuvinte de rugă, spiritul nostru să se gândească la El, ca vocea noastră să fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atenţie pur spirituală atunci când mintea, indiferent de cuvintele pronunţate, meditează asupra perfecţiunii lui Dumneu.Atenţie literală este aceea când luăm seama numai la cuvintele pronunţate şi la înţelesul lor strict.

Oatenţie materială este aceea când punem preţ pe felul pronunţării cât mai corecte şi care ne îndepărtează spiritul de Dumnezeu, legându-l de impresiile materiale.

Totuşi, după sfaturile multor sfinţi de seamă, şi această rugăciune este plăcută lui Dumnezeu, dacă are la baza ei veneraţia şi intenţia de laudă adusă Lui.

De multe ori, atunci când nu mai simţim o plăcere în rugăciune, când mintea noastră nu se poate concentra suficient, când atenţia ne lipseşte, când ne întristăm, când ne deprimăm şi întrerupem rugăciunea sub motivul că nu suntem destul de apţi pentru ea, amânând-o pentru altă dată şi aşteptând să ne vină dorinţa de rugăciune, săvârşim o mare greşeală.

Rugăciunea nu trebuie considerată ca o senzaţie plăcută şi liniştitoare, ca pe un farmec al imaginaţiei înflăcărate, nici ca pe lumina spiritului care ne descoperă cu uşurinţă adevărul, nici ca pe o consolare a suferinţelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acordă din când în când aleşilor Lui. Totuşi, adevărata dragoste pentru Dumnezeu nu caută aceste daruri, nu aşteaptă ca să le aibă şi apoi să-L iubească pe Dumnezeu. Această dragoste este adevărata renunţare de sine, ce se agaţă cu disperare şi încredere oarbă de Dumnezeu, chiar în ariditatea inimii, în neputinţa concentrării atenţiei, în renunţarea la orice suport moral, la orice bucurie şi consolare personală. Adevărata dragoste nu aşteaptă clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Astfel chiar dacă în timpul rugăciunii distracţiile involuntare turburămintea / inima noastră, intenţia de a-L adora şi a-L iubi pe Dumnezeu, aceea contează.

Voinţa nu are însă niciodată distracţii când nu vrea să le aibă, ea cum le observăpoate să le şi alunge, să-şi întoarcă gândurile şi inima către Dumnezeu. Dacă totuşi prezenţa Lui fuge de noi, aceasta înseamnă că El însuşi o doreşte tocmai pentru a ne lega şi mai strâns de El, pentru a ne demonstra că fără El şi lipsiţi de El devenim incapabili, neputincioşi. Carapacea corpului nostru constituie o permanentă piedică în a trăi mereu cu Dumnezeu, o renunţare la sublimă fericire pe care o vom avea numai după distrugerea acestei carapace. Atunci abia spiritul nostru va fi de-a pururi liber să plutesca alături de Creatorul său. Să-l contemplăm faţa către faţă, “Ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit”.

De aceea rugăciunea copiilor, simplă, lipsită de îngrijorare şi neîncredere este cea mai curatărugăciune.

Un suflet care se roagă este un suflet care suferă, căci rugăciunea prin ea însăşi este o mortificare, o suferinţă corporală. Există o pocăinţă mai meritorie şi mai de valoare decât practică neîncetată a rugăciunii? Şi fără a simţi o sensibilă consolare? Ce lepădare de sine formidabilăeste aceea de a se ruga fără cel mai mic gust pentru aceasta, fără a simţi vreo atracţie, ba dimpotrivă, chiar o repulsie pentru rugăciune!

Sublimul exemplu şi ultimul efort al omului durerii a fost abandonarea totală şi renunţarea la orice consolare în ultima clipă a vieţii sale materiale. Agonia corpului omenesc şi clipa deprinderii lui definitive de spirit este această senzaţie de abandonare totală.

“Părinte, de ce m-ai părăsit?”

Cine va putea îndura până la sfârşit această senzaţie de abandonare totală, această lipsă de orice consolare sensibilă şi trupească, acela îşi va mântui sufletul. Acest lucru este formidabil cu neputinţă de îndurat şi totuşi, învierea lui Iisus ne dă curajul, încrederea şi bucuria că cel ce renunţă la el totuşi totalmente, acela ce nu-şi mai cautănici o consolare sensibilă în minte, nici chiar în rugăciune, acela ce-şi pune ultima nădejde în Dumnezeu, chiar când pare părăsit acela a învins moartea, acela voieşte ce voieşte Dumnezeu.

Niciodată nu ne vom lecui de disperarea spiritului din timpul rugăciunii, prin îngrijorări şi reveniri forţate. Dacă însă nu dorim aceste distracţii şi disperări, nu le vom avea. De teama lor ne pierdem şi mai mult puterea spirituală.

Când după o rugăciune făcută cu efort şi obosealăconstatăm că mintea noastră a alunecat permanent spre alte lucruri, este durerea că ignorăm puterea sacrificiului şi că am fi dorit în mod egoist să simţim o plăcere şi o alinare în fundul inimii. Dar atunci când nu renunţăm la această dorinţă, când corpul nostru obosit nu permite sufletului să se înalţe, când inima rămâne uscată, iar buzele abia au puterea să pronunţe cuvintele care de multe ori nu mai au sens pentru noi, ah!, ce stare disperată. Dar ce sacrificiu şi mortificare totală...

Să ne rugăm deci, să înlăturăm piedicile care constituie de fapt meritul rugăciunii.

(Părintele Arsenie Boca)