Sfinții lui Dumnezeu

Trebuie să avem curajul de a privi lucrurile în față și a admite că uciderea este traumatizantă nu doar în unele, ci în toate situațiile. Și, când spun acest lucru, gândul mi se duce la toți nevinovații copilași uciși prin avort. Vă invit la a vă cronometra lectura acestui articol. Dacă citirea lui vă ia trei minute, înseamnă că deja aproape 26 de copilași au fost uciși prin avort. Adică, mai mult decât în cazul bărbaților egipteni, pentru că statisticile ne spun că la nivel mondial se produce un avort la aproximativ șapte secunde.

Cu toții am fost cutremurați, atunci când am aflat de cei 21 de bărbați egipteni decapitați pentru faptul că erau creștini. Uciderea omului este un act împotriva firii. Îndemnul adresat de Dumnezeu omului a fost „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”(Facere capitolul 1, versetul 28) și nu ceva de genul „Ucideți-vă și dispăreți de pe fața pământului”. Nu ai cum să nu fii afectat de astfel de gesturi care nu au nimic de-a face cu iubirea, înțelegerea, acceptarea reciprocă. De aceea, orice luare de poziție și de protest față de astfel de barbarii este binevenită și absolut necesară.

Din acest eveniment dureros aș vrea să învățăm măcar două lucruri.

1. Să ne reconsiderăm atitudinea față de sfinții lui Dumnezeu

Auzim de sfinți. Știm de sinaxare. Găsim în librării volume dedicate vieților sfinților, iar calendarul bisericesc ne consemnează zilnic celebrarea lor. Este, într-adevăr, un lucru bun că Biserica își cinstește astfel eroii.

Simțim însă, în viața de zi cu zi, un soi de rutină atunci când auzim sau citim despre sfinți; ne gândim că aceștia „au fost cândva, demult”. Cu alte cuvinte, toate istorisirile despre sfinți, viața și faptele lor par lucruri demult întâmplate, care au devenit pentru noi doar povestiri moralizatoare (frumoase, însă cam depășite) și doar un prilej de a ne sărbători sfântul ocrotitor prin mese festive cu invitați de seamă, cadouri, muzică și chiar dans. A nu mai vorbi de situațiile în care lucrurile degenerează în beții, desfrânări sau violențe.

Este nedrept atunci când lucrurile se întâmplă așa. Atât față de Dumnezeu și sfinții Săi, cât și față de noi. Față de Dumnezeu, pentru că orice necinstire a sfinților este un afront adus cinstirii pe care Însuși Dumnezeu o aduce sfinților; față de sfinți, pentru că le confiscăm frumusețea vieții și jertfei lor; față de noi, pentru că păcătuim prin sacrilegiu și nesăbuință.

De ce se întâmplă asta? Printre multe alte răspunsuri, cred că se întâmplă și pentru că avem impresia că ideea de sfințenie și cea de sacrificiu suprem nu mai sunt valori contemporane. Că ele aparțin unui timp istoric demult uitat și că astăzi sfințenia și jertfa nu mai sunt parte din viața „omului nou”.

Ei bine, sacrificiul tinerilor din Egipt infirmă teoria. Mai sunt și astăzi sfinți. Un bun prieten, preot, îmi spunea cât de impresionat era cu ani în urmă când, într-un sătuc uitat, întâlnea oameni de o rară frumusețe sufletească. Aceștia, într-o discreție sfântă își duceau viața, smeriți și curați, neștiuți de oameni, dar văzuți de Dumnezeu (aș completa, spunând că nici nu ne imaginăm câte vieți frumoase sunt în cartierele, uneori sordide, ale orașelor noastre).

Dincolo de tragismul situației tinerilor din Egipt, este și partea bună care ne arată „pe viu” ce înseamnă a muri pentru că porți numele lui Hristos; că persecutorii nu se numesc Nero sau Dioclețian, ci Stat Islamic; că se întâmplă la un pas de noi și în vremea noastră. Toată această stare trebuie să ne impresioneze, responsabilizeze și să ne trezească din letargia călduțelor petreceri legate de sărbătorirea sfinților. Viața creștină este minunată, cu o singură condiție: să fii conștient că iubirea jertfelnică, nu e doar un enunț teologic, ci dăruire totală: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni, cap. 2, verset 20).

2. Să avem curajul de a privi în față toate celelalte ucideri

Dacă tot suntem profund impresionați de aceste evenimente, trebuie să avem curajul de a privi lucrurile în față și a admite că uciderea este traumatizantă nu doar în unele, ci în toate situațiile. Și, când spun acest lucru, gândul mi se duce la toți nevinovații copilași uciși prin avort. Vă invit la a vă cronometra lectura acestui articol. Dacă citirea lui vă ia trei minute, înseamnă că deja aproape 26 de copilași au fost uciși prin avort. Adică, mai mult decât în cazul bărbaților egipteni, pentru că statisticile ne spun că la nivel mondial se produce un avort la aproximativ șapte secunde.

Nedreptatea este în orice ucidere, dar cel mai acut ea se vede în cazul acestui teribil flagel al infanticidului intrauterin. Bieții de ei, nu au nicio scăpare: tatăl, în loc să o încurajeze pe mamă, o aruncă indiferent în prăpastia uciderii pe principul „nu e treaba mea, rezolvă!”; mama, în loc să apere făptura plăpândă, se ascunde în spatele vorbelor și se amăgește că nu ucide, ci avortează: noi, societatea, în loc să ne cutremurăm și să milităm pentru viață, trecem indiferenți pe lângă situație, pe același culpabil argument: „nu e treaba mea” sau „asta e, se întâmplă”.

Condamnăm discriminarea și ura de rasă sau de religie și bine facem. Ce se întâmplă, însă, cu ura față de proprii noștri copii? Cum de ne solidarizăm cu victimele războiului, dar nu și cu ai noștri copilași? Simulăm meschin grija de a nu se avorta, subliniind și promovând contracepția care, între noi fie vorba, în foarte multe situații tot avortivă este. De ce nu aplicăm cea mai la îndemână formă „contraceptivă”, castitatea?

(Preot Radu Brînză)