Dacă la începutul anilor ’90 introducerea studiului religiei în școala românească a fost receptată ca o revenire la normalitate pentru o societate condamnată timp de jumătate de secol la ateism de către regimul comunist, odată cu trecerea în mileniul trei, lucrurile s-au schimbat. Prezența religiei între disciplinele predate elevilor la toate cele trei niveluri ale învățământului preuniversitar a început să fie contestată, chiar blamată.
Una dintre obiecțiile celor care pun sub semnul întrebării predarea religiei în învățământul public de stat este caracterul dogmatic al creștinismului ortodox. Pentru aceștia credința Bisericii nu trebuie frecventată atât ca disciplină din aria curriculară Om și societate, cât și ca model cultural și duhovnicesc. Construit dogmatic, mesajul Bisericii nu trebuie diseminat public sub nici o formă și, cu atât mai puțin, prin intermediul sistemului de învățământ. Acest atribut face învățătura Bisericii incompatibilă cu învățământul laic și Ortodoxia incapabilă de elaborarea unei programe educaționale viabile într-o societate multiculturală și multireligioasă. Pe scurt, Biserica este dogmatică pentru că învățătura de credință o limitează spiritual și o predispune la discriminare pe criterii religioase.
În afara faptului că discursul dogmatic creștin-ortodox este asimilat diverselor demersuri de îndoctrinare specifice ideologiilor totalitariste, intoleranța la dogmele Bisericii denotă ignoranță sau incultură. Prin catalogarea exprimată generic dogmatic, se proiectează asupra Ortodoxiei o imagine care se potrivește mai degrabă curentelor de manipulare postmoderne de tip new age sau politically correct, care obligă la emancipare exclusivistă, fie spirituală, fie culturală.
Apologeții societății și învățământului secularizat nu înțeleg dogma în spiritul tradiției eclesiale. De la Sfântul Grigorie Teologul până la reprezentanții teologiei neopatristice,dogma (în terminologia greacă horos, în cea latină terminus) reprezintă formularea adevărului de credință pentru afirmarea învățăturii și vieții creștine în pofida unor concepții străine acestora, denumite erezii (haeresis). (Erezia este definită de Christos Yannaras, în Abecedar al credinței (București, 1996), ca un proces de alegeri, selectări și preferințe a unei/unor părți ale adevărului în dauna întregului, a adevărului plenar.)
Urmând experienței Bisericii pe care o exprimă, dogmele delimitează cadrele credinței, conturând raportul tainic dintre infinitatea divină și capacitatea de înaintare infinită a omului în relație cu Dumnezeu (cf. preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1 (TDO 1), București, 1996, p. 68). În interiorul acestor hotare ale credinței (horoi pisteos), „pentru creștin, dogma nu este o îngustare a dezvoltării spirituale libere a ființei umane care crede, ci, dimpotrivă, ea o menține pe aceasta capabilă de o astfel de dezvoltare. Dogmele creștine sunt o asigurare a libertății credinciosului ca persoană, nelăsând-o supusă naturii și dizolvată în ea. (…) Dogmele creștine nu sunt un sistem de învățături, finit în perspectiva lui și dependent de om în realizarea lui limitată, ci tălmăcirea realității lui Hristos în curs de extindere în oameni“ (TDO1, pp. 56-57). Pe firul unei gândiri personaliste, deopotrivă hristologică și trinitară, părintele Stăniloae arată că dogmele nu sunt principii abstracte, odată ce Persoana divino-umană a lui „Hristos este dogma vie, atotcuprinzătoare și lucrătoare a întregii mântuiri“, arătând „prin Sine pe Tatăl și pe Duhul, săvârșind împreună cu Ei opera de ridicare a omenirii la comuniune eternă cu Sfânta Treime“ (TDO 1, pp. 57-58).
Caracterul dogmatic al credinței Bisericii este urmarea efortului deslușirii tainei lui Dumnezeu. În acest sens, alți doi teologi români contemporani preiau argumentarea din Trilogia cunoașterii (1943): „Istoria consemnează două direcții în acest efort de înțelegere, pe care Lucian Blaga le numește calea raționalizării, ca metodă a intelectului enstatic, presupunând simplificarea sau reducerea misterului divin, potrivirea acestuia cu posibilitățile minții umane, și calea dogmatizării, ca metodă a intelectului ecstatic, presupunând sinteza contrariilor, chiar dacă această operație solicită o depășire a logicii umane obișnuite, o conformare a acesteia cu taina lui Dumnezeu. În primul caz e vorba de acomodarea tainei cu mintea omului, iar în al doilea e vorba de acomodarea minții omului cu taina“ (Dumitru Popescu & Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, București, 1997, p. 67).
Dogma și calea dogmatizării dau credinței Bisericii transmisă în cadrele pedagogice ale orei de religie valoarea unei mărturii vii, menită să ofere omului posibilitatea instruirii duhovnicești. Pe băncile școlii, copilul și adolescentul descoperă la religie ceea ce dă sens efortului de pregătire didactică, efort prelungit ulterior profesional: asumarea Ortodoxiei ca un mod de a gândi și de a fi, pentru care informațiile catehetice și etice de la religie nu sunt suficiente prin ele însele, ci capătă esență tocmai prin caracterul dogmatic al credinței Bisericii.
(Pr. Nicolae-Cristian CÂDĂ)