EISENAU. Capătul dinspre Câmpulung Moldovenesc al satului Vama, în lunca împădurită de sub culmea Hurghiș, de la Prisaca Dornei, a fost colonizat, în 1807-1808, cu mineri germani din Grundler (Slovacia), în noua lor colonie, Eisenau, stabilindu-se, ulterior, până pe la 1848, și alți coloniști, mineri sau muncitori pentru fabrica de cherestea. În 1810, se înregistrau 38 familii de țipteri în Eisenau.
Prima biserică din Eisenau a fost ridicată în 1821, comunitățile luterană și catolică (doar 10 %) convenind, în 1825, s-o folosească în comun.
Laminorul lui Manz din Eisenau a continuat să funcționeze și după anul 1870, producției inițiale (cuțite de plug, lopeți, târnăcoape, ceainice, variate tipuri de tablă și de oțel-balot, precum și sârmă) alăturându-i-se producția de șine de cale ferată, pentru liniile Lemberg-Cernăuți și Burdujeni-Iași.
În 1880, după darea în funcțiune a liniei ferate, au sosit și lucrători italieni, din Tirolul de Sud, precum Battista, Borduzzo, Giacomelli, sau Stefanelli. Cioplitori în piatră talentați, țipterii din Eisenau au lucrat ornamentele de piatră și monumentele funerare din toate orașele Bucovinei, ba chiar și din Moldova (Iași, Botoșani), cei mai renumiți meșteri pietrari fiind Battista, Dürner, Gartner, Handl, Oberländer, Petri, Schmegner, dar și mai vechii Adolf Nowak, Ambrosius Katani, Adolf Gotsch, Albin Borduzzo, Ferdinand Awram și Johann Spiske.
În 1890, Eisenau avea 786 locuitori și doi învățători, Eduard Kohler și Sabina Holzstein.
Școala din Although school instruction in German took place shortly after the establishment of the „Work Colony of Eisenau“ at the beginning of the nineteenth century, it was not until 1902 at the instigation of Franz Neuhauser, that a „modern school system“ began to take shape.Eisenau a fost dată în folosință abia în 1902, la îndemnul lui Franz Neuhauser, cu profesorii Heinrich Frambach, Johann Hawelka, Wilhelm Hehn, Josef Sachelan și Robert Ziehaus.
Un tabel larg al familiilor mai noi și mai vechi din Eisenau ar cuprinde, pe lângă vechile familii, Significantly, in the course of time the „Eisenau Zipsers” assimilated numerous newly arrived people, a characteristic trait of the German-speaking population groups of Bukovina.Adam, Awram, Brandauer, Christofori, Dürner, Gartner, Geitz, Gollner, Götsch, Gundl, Hönig, Jung, Keil, Knoblauch, Kripinsky, Köhler, Koller, Kretschmader, Kuchar , Lerch, Loy, Luka, Müller, Nowak, Petri, Sawetzky, Schmegner, Schneider, Selitzky, Spitzschuh, Steinbach, Theiss, Tomaschek, Wagner și Wojkowsky, pe coloniștii veniți din nordul Bucovinei, Dutschak, Lukeniuk, Neumohr, Ruschak, Ruszcinjak și Skrikuljak, pe emigranții galițieni Frambach, Hochhauser și Ripsky), pe șvabul Oberländer, pe boemienii Hawelka, Materna, Zehatschek, Bartsch, pe tirolezii amintiți, dar și pe țipterii Brandauer, Hennel, Müller și Wagner. Și-ar mai fi germanii veniți din Suceava, Lasarowitsch, Laufensweiler, Mitsch și Mitschka.
„Pe vale, casele satului Prisaca mărginesc drumul, și vederea se coboară, fermecată, asupra șerpelui de oțel ce se ivește în vale și care e Moldova. Apoi nu mai sunt sate. Drumeții se întâmpină rar, în cară ce lunecă șterse, ca niște umbre”[1].
În timpul Primului Război Mondial, la Eisenau au fost cazate ba armate ruse, ba austriece, într-o alternanță înspăimântătoare, încrustând cu adânci tranșee dealul Hurghiș.
În anul școlar 1923-24, învățământul, la Eisenau, s-a desfășurat numai în limba română.
Pe la 1930, Prisaca Dornei își căpătase porecla „Rosendorf”, deci „Satul Trandafirilor”, datorită superbelor grădinițe din fața casei localnicilor.
În 1940, Baronul von der Goltz ordonă repatrierea germanilor din Eisenau, iar mai bine de jumătate dintre săteni urcă în tren, cu o brumă de bagaje și, după un drum chinuitor, cu escale în Budapesta, Bruck, și Viena, ajung în Bavaria, fiind adăpostiți în mănăstirile St, Magdalena, în Altötting, St. Ottiliensis și Algasing, lângă Dorfen.
Vocația de cioplitori în piatră a meșterilor din Eisenau s-a păstrat până în timpurile noastre, statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare, amplasată în Suceava, fiind executată de meșterii pietrari din Prisaca Dornei, Nowak, Katani și Spiske.
FALCĂU. Localitate relativ recentă, care, în 1785, avea doar câteva case huțănești, risipite pe coaste de munte. Simion Florea Marian povestește, într-una din celebrele sale „tradiții”, că la Falcău ar fi văzut rămășițele de ziduri ale unei „cetăți dacice”, îngropată, încet, încet, în pământ de rădăcinile copacilor.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii, venite în Bucovina din Renania, Bavaria și Baden-Württemberg, s-au stabilit la Falcău.
Ulterior, adică prin 1939, Falcău avea și un cătun, Frasin.
[1] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 67