Constantin Papuc: Deocamdată

Un mucalit incorigibil, cu premii pentru caricatură dobândite la Zaporojye (Ucraina), Gura Humorului (România), Margate (Anglia), Legnica (Polonia), Cuneo (Italia) şi cu desene satirice răspândite prin întreaga lume expoziţională, cu expoziţii personale la Suceava, Londra, Iaşi, Sydney, Camberra, deocamdată revinde în atenţia lumii cu „Deocamdată”, un album de caricatură, publicat, în condiţii excepţionale, la Editura „CreArt” din Iaşi, 2020, prin care Constantin Papuc îşi eşalonează o parte a vieţii lui creatoare (2005-2020). Într-o scurtă prefaţă, Mihai Boacă semnala aproape axiomatic faptul că „un volum de caricatură este o victorie a spiritului, a tenacităţii, a credinţei că avem ceva de spus, şi, ca un corolar, o victorie raportându-ne la noi înşine”. Iar Constantin Papuc îşi explică, olograf, ideea noii lui cărţi: „După ce ani de-a rândul am muncit şi a fost cât pe ce să făurim societatea socialistă multilateral dezvoltată, brusc, ei au schimbat macazul şi ne-au propus ceva cu totul şi cu totul original, ajungând cam în acest stadiu, DEOCAMDATĂ!”

Desenele lui Constantin Papuc sunt tot atâtea filipice, care-i vizează pe „ei”, cei ce „au schimbat macazul”, începând de la tâlharii de pe copertă, care nu sunt bieţi meseriaşi ai şperaclului, ci politicieni, care au palate care i-au costat „doar doi ani de puşcărie” şi promit „lucrul bine făcut” pentru a ne obişnui cu „merge şi aşa”, într-o ţară în care domină şi îşi face de cap prostia agresivă şi nesimţită, rareori aflându-se cât un „cioban”, care să se mulţumească doar cu rosturile lui: „Aş putea să fiu prim-ministru, da’ nu vreau”.

Desenele lui Constantin Papuc râd-plâng o ţară a eroismului bagatelizat, în care „tot ce-aţi apărat… s-a vândut” şi în care integritatea este persiflată băşcălios: „N-are nici măcar dosar penal, da’ vrea să candideze!!!”. O Românie plină de grotesc se dezvăluie din peniţa lui Constantin Papuc şi se poate desluşi în textele mucalite, care fac parte din întregul satiric, dar şi dintr-o lehamite generală şi generalizată a românilor faţă de realităţile care îi domină şi îi irosesc. Şi-atunci, ca răsfoitori ai albumului, râdem, ici şi acolo, semn că, vorba lui Romulus Vulpescu, nouă nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas.