Amintiri din Comunism

Contabilii erau priviţi de sus de activiştii de partid şi de directori. Nu-mi semnează contabilul-şef, tovarăşe secretar, nu pot face carul alegoric. Boii ăştia cu ochelari de cal s-o lase mai moale cu legea, noi facem legile, ce dracu! Să caute soluţii legale, dumnezeii…! Sau: Hai, dă-o naibii, nea Grigore, te conduce contabila? Ce ştie ea ce-i munca politică? Să meargă două zile pe teren, să mai lase cifrele, că îmbătrâneşte prea repede! Uteciştii au făcut ce-au făcut cu contabila lor şefă, care le deconta zile duble pe teren şi altele, inclusiv berea Radeberger, că a ajuns să se sinucidă când a venit, în cele din urmă, controlul gospodăriei de partid. A fost un moment de răscruce în viaţa politică a judeţului nostru. Însuşi tovarăşul Gârba, treaz fiind, a chemat biroul judeţean şi a pus problema respectării disciplinei financiare. Dar, nu peste mult timp, a uitat şi a luat câteva costume de la magazinul Bucovina, uitând să meargă pe la casă, pe unde a trecut şi a plătit directorul. Disciplina financiară era cumplită prin 1960. O lipsă în gestiune de o mie, două de lei te costa 1-2 ani de puşcărie. Banii îi puneai la loc a doua zi. La 100000 de lei vedeai Kalaşnikovul cu gloanţele de 7,62 mm.

Toate hoţiile oamenilor muncii, şefi, maiştri, ingineri, tehnicieni şi muncitori, erau date în final în rubrica contabilicească costuri. Adică dispăreau în procesul de producţie. Se făceau hârtie, mobilă, salam, treninguri cu culori americane, vândute la export, conserve de carne – hamurile de la Şcheia, după care erau înnebuniţi polonezii cei de dinainte şi de după lovitura de stat, adică starea de război a generalului Jaruzelski, fără armatele pactului nostru, tovarăşe Brejnev, să trăiţi, tovarăşe mareşal, rezolvăm noi problema! Brejnev a fost făcut mareşal în rezervă şi a primit atâtea decoraţii câte avea Ghiorghi Jukov, de patru ori erou al Uniunii Sovietice, plus Ordinul Victoria.

Tinereţea noastră, în anii de până la începutul Cântării României, după 1971, nu a plâns la moartea lui Gheorghiu-Dej, dar s-a bucurat la apariţia viitorului tiran, încă tânărul Nicolae Ceauşescu, la 46 de ani, exact cât a trăit J. F. Kennedy. La 25 de ani, cel de 45 oricum îţi pare un bătrân. Pe cei de peste 50 de ani îi priveam ca pe nişte monştri preistorici, iar pe cei mai în vârstă îi vedeam cu ochii minţii şi sufletului cum îi caută moartea acasă. Suflet…, care suflet, tovarăşi? ar fi intervenit nu secretarul UTC, care era beat şi el, ci cel de partid. Terminaţi odată cu misticismul vostru, sunteţi membri ai brigăzilor ştiinţifice, în cadrul comisiei pentru răspândirea cunoştinţelor ateist-ştiinţifice! Şi eram, într-adevăr, membrii infamei comisii, pe care n-o ascultau nici copiii în căminele culturale, ba chiar râdeau acasă, mamă, au venit nişte domni să ne spună că nu există Dumnezeu, dar am fugit toţi afară. Arză-i-ar focul iadului, antihriştii! spunea mama, după ce mă întreba dacă sunt comunist şi nu cred în Dumnezeu. Şi când nu eram, şi când eram, tot nu spuneam nimic. Mama, prin anii ‘50, cânta cântecele marii artiste populare Elena Constantinescu, care a povestit la TV cum în 1950, la un mare spectacol în cinstea stahanoviştilor, i-a cântat un cântec lui Stalin, după ce i-a dat cineva versurile. Pe urmă a cântat, însă, şi Marioară de la munte, melodie pe care o cânta şi mama şi nu ştiu de unde a auzit-o. Pe vremea aia nu avea radio cu 30 de baterii dreptunghiulare decât noul cămin cultural, aflat într-o odaie, fostă cârciumă, în casa unui evreu, cumpărată după război de Ion a lui Iordache, pe nume Grigoraş, dintr-o familie de chiaburi, în epoca dinaintea celei de aur.