Sângele apă nu se face și la mai bine de un deceniu de la ultima revedere, 12 frați din comuna Straja au stat din nou la aceeași masă, chiar în curtea casei părintești.
Îi despart mii de kilometri, o parte dintre ei s-a stabilit peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, câțiva și-au căutat fericirea în țări ale bătrânului continent, iar unii s-au realizat în țară.
În total sunt 15 frați, șase băieți și nouă fete.
Ultima oară s-au văzut în 2009, la înmormântarea mamei, însă anul acesta frații Popescu și-au pus în gând să se întâlnească dela mic la mare, pe 6 august, când este prăznuită Schimbarea la Fațăa Domnului.
„În urmă cu un an de zile, ne-am gândit că ar fi bine să ne reunim, cât mai avem această posibilitate. În cele din urmă s-a concretizat acest plan, cu mari eforturi, cu deplasări lungi, grele, pentru că unii frați au venit din Statele Unite, alții din Europa (Spania, Italia, Franța, Olanda etc.) sau din alte orașe din România (București, Brașov, Constanța etc.). Emoții, emoții, emoții. Ne simțim bine, ne amintim de copilărie, de toate cele bune”, povestește Ionel Popescu, zis Ilie, al șaselea dintre cei 15 frați, stabilit momentan în București.
„Am crescut sănătoși, nu știam ce e aia spital, la noi în familie nu au existat copii bolnavi”
Dorul i-a adus împreună, iar amintiri prețioase și secvențe din copilăria ”la țară”, alături de părinți, au fost depănate ore în șir de frații Popescu.
„Copilărie ca a noastră nu cred că mai au mulți, am avut o libertate deplină, totul era al nostru, ne adunam mulți copii, jucam mingea sau țurca. A fost foarte frumos, dar și munca era muncă. Am crescut sănătoși, nu știam ce e aia spital, la noi în familie nu au existat copii bolnavi. (…) A fost o copilărie cu foarte multe aventuri, pădurea este aproape și era locul nostru de joacă. Ne jucam de-a partizanii și milițienii. Făceam două echipe, apoi schimbam rolurile. Jucam și pe sol și prin copaci, ca maimuțele. Fiind foarte mulți și având doar două camere, pe timp de vară ne adunam în fânar și făceam pat în fân și stăteam cinci-șase înșirați”, își amintește Ilie.
Vasile este cel mai mare dintre toți 15 frați. Are 67 de ani și este stabilit în Vulcan, județul Brașov. Povestește că de multe ori părinții îi lăsau pe ceilalți frați în grija lui și nu de puține ori a fost luat la întrebări pentru năzbâtiile celor mai mici.
„Toate năzbâtiile pe care ei le făceau, eu eram responsabil. Dar eram și eu exigent cu ei, ca la armată. Câte șotii au fost pe aici, cred că nu terminăm într-o zi de povestit”, spune Vasile. „Celelalte reuniri au fost în momente nefericite, la înmormântarea părinților. Acum e o ocazie de bucurie că suntem din nou împreună, chiar dacă lipsesc câțiva”, a mai completat fratele cel mare.
Mezina este Maria Popescu, între ea și Vasile fiind 23 de ani diferență. Este stabilită în Italia de ani de zile, alături de alte trei surori, cu care are și cea mai apropiată relație.
„Ultima dată ne-am întâlnit așa de mulți la înmormântare la mama, în februarie 2009, cu 10 ani în urmă. Foarte rar reușim să ne vedem, suntem pe tot mapamondul”, spune Maria.
Viorica, al zecelea copil al soților Popescu, a plecat în Statele Unite ale Americii de mai bine 30 de ani, acolo unde sunt stabiliți și alți doi frați – George și Eudochia.
„Am hotărât să facem această reuniune să ne mai vedem din când în când, iar cu bunăvoință am reușit. Fiecare am plecat unde am crezut că e mai bine pentru noi, am plecat pentru locuri de muncă mai bune. De aici de acasă am rămas cu multe amintiri din copilărie, jucam fotbal, tenis, ne dădeam cu săniuța. Am avut o copilărie fericită”, mărturisește Viorica.
„Am crescut toți în două camere”
Printr-un decret prezidențial din 1977, Nicolae Ceaușescu oferea Ordinul de mamă eroină „tovarășei” Maria Popescu, mama celor 15 frați, aceștia încă păstrând brevetul de la acea vreme.
Mai păstrează și fotografii vechi cu părinții lor, unelte tradiționale pe care le foloseau aceștia în urmă cu zeci de ani (un mai, un jug, un grilaj ”de aproape 200 de ani” pentru geamurile caselor bătrânești, icoane etc.), lucruri care le amintesc de copilărie, de bunici, de casa și curtea unde au copilărit.
Aici s-au născut, au fost crescuți, educați, iar de această casă de la marginea pădurii îi leagă primele lor amintiri, primele emoții. Este cuibul lor protector, armonios și trainic, la care se întorc și unde redescoperă plăcerea libertății, a jocului, a solidarității.
„Am crescut toți în două camere, într-una erau trei paturi, în alta două. La fel și lemnul din casă este foarte vechi, peste 100 de ani. A fost prima dată un grajd de animale care a ars și lemnul a fost recuperat și s-a construit casa”, spune unul dintre frați.
Pe cât de mare a fost bucuria revederii, pe atât de grea va fi despărțirea, mai ales că nu peste mult timp fiecare va pleca către țara unde și-au întemeiat un alt „acasă”. Își vor mai alina dorul cu zecile de cadre foto pe care le-au imortalizat cu prilejul reîntâlnirii, cu tricourile de culoarea cerului, personalizate cu numele tuturor celor 15, și cu amintirea zâmbetelor celor cu care au împărtășit o copilărie fericită.
