Amintiri din Comunism

Ceaușescu n-a mai avut încredere în CC după 1970, mai ales după înființarea funcției de președinte al republicii de către Marea Adunare Națională. El a schimbat și statutul PCR. Secretarul general se alegea direct de către Congresul PCR, separat de Comitetul Central. Evident că de la început sala striga Ceaușescu reales din 5 în 5 minute, cât el citea raportul, timp de peste 3 ore. Nu se mai făcea desărcinarea vechiului organ și, evident, și a secretarului general. Nicio secundă partidul nu era lipsit de secretarul general. Comisia de redactare a procesului verbal nota clar: tovarășul N.C. a fost reales în unanimitate de întregul congres, prin urale repetate într-un singur glas: Ceaușescu reales secretar general! A trecut și episodul cu Pârvulescu și Ceaușescu a devenit și mai bănuitor. Dacă vreun cretin precum Mizil, Verdeț, Mănescu, chiar Bobu, își pierde mințile și propune pe altcineva? Dacă KGB-ul montează plenul congresului contra mea? Ei bine, a luat după 1985, mi se pare, ultima măsură: realegerea să se facă de către fiecare organizație de partid, apoi ierarhic în plenarele județene, rezultatul fiind doar comunicat la congres și apoi publicat în toate ziarele și revistele. Comisia de proces verbal primea toate hotărârile centralizate din țară și nota clar: tovarășul N. C. a fost reales secretar general al PCR. Dar dacă, în nebunia ei, comisia scria că secretar general a fost ales tovarășul Emil Bobu, sau tovarășa Elena Ceaușescu? Procesul verbal era înmânat noului secretar general să-l citească, membrii comisiei așteptând. Apoi, toate hârtiile se puneau într-o mapă din piele și, după publicarea în Scânteia, stăteau în seiful din biroul secretarului general, sau la tovarășa Ceaușescu, sau la Emil Bobu, care se ocupau cu probleme de cadre. Dar actele plenarelor și congreselor ar fi trebuit să stea la o fantomatică comisie de revizie, ultimul ei președinte fiind Ilie Verdeț. De-a lungul anilor, birocrații activiști din ea erau mici în grad, președintele fiind doar membru în CC al PCR. Și județele aveau comisii de revizie, unde ajungeau activiștii retrogradați.

Partidele de azi vin toate din PCR, precum literatura rusă din celebra nuvelă Mantaua de Gogol, cu un personaj birocratic imobil și necăjit. A spus-o Dostoievski. Bătrânii activiști care n-au crăpat, vorba țăranului român analfabet, și-au vărsat duhul lugubru asupra moștenitorilor lor tineri, până la a cincea spiță, care întâi au furat totul, cu alte categorii de hoți patentați, la caritasuri și bănci, la milioanele de dolari rămase de la ilustrul împușcat cu gloanțe calibrul 7,62 mm, comune tuturor statelor socialiste din Tratatul de la Varșovia, de care se temea Ceaușescu, până la 21 decembrie 1989. Atunci și-a adus aminte cum armatele tratatului au salvat comunismul în Cehoslovacia, în 1968, acțiune pe care el, tâmpitul, a criticat-o. Degeaba s-a adresat lui Gorbaciov, niet a spus acesta, URSS-ul care încă era și-a luat mâna de pe capul tuturor țărilor frățești. Adică tancurile și avioanele. Descurcați-vă cum știți, le-a spus Gorbaciov, care peste puțin timp ar fi avut și el nevoie de armatele Tratatului de la Varșovia, fiindcă Armata Roșie dispăruse ca prin farmec. Puciul mareșalilor și KGB-ului a sfârșit lamentabil. Tancurile erau oprite în Moscova, care se întreba dacă nu cumva au reușit în sfârșit germanii s-o ocupe. Un rus din Siberia, bețiv și depresiv, s-a suit pe un tanc părăsit și a desființat puciul, iar ulterior și URSS-ul. Lenin a menținut, până la urmă, întregul imperiu țarist, Stalin l-a mai mărit, iar Elțîn l-a desființat.

Partidele noastre politice pline de informatori, milițieni și securiști, plus unii fii de activiști, s-au aliat cu imperialiștii americani, după cum zic liberalii, cu oculta mondială, cum strigă amatorii teoriei conspirației, cu marii hoți europeni, cum se plâng securiștii, au o mare lipsă: politica de cadre, abandonată voluntar de securiștii care au fondat partidul lui Corneliu Coposu, Dumnezeu să-l ierte! Dacă bătrânul pușcăriaș țărănist Coposu nu era naiv de tot, se prindea. Dar a fost de naivitate medie. Dacă s-ar fi ocupat de cadre, ar fi văzut cum în partid vin informatorii, securiștii de meserie și activiștii de partid de meserie. Dar lucrurile au evoluat și s-au simplificat. S-a instituit sistemul de cadre de trib african, pe bază de rudenie, afaceri, hoții etc.

Experiența istorică a scumpei noastre patrii arată că populația băștinașă pe aceste meleaguri, de origine necunoscută după unii savanți străini, care, spunea Arghezi olteanul, a fost pizmuită că e un neam blagoslovit (vorba vine, cred că asta a fost una dintre glumele maestrului trecut la comunism), a fost condusă după domniile fanariote de turci sau de ruși, cu domnii noștri, boieri de viță veche, adică vechi greci (afară de Gheorghe Bibescu, neaoș get-beget), dar apoi și-a unit cele două principate, l-a ales pe Cuza (puțin grec și el), reformator veritabil, dar înlăturat de politicieni aidoma celor de azi, care aveau complexul superiorității nemților și credeau că trebuie să ne conducă. L-au adus pe Carol I, care n-a spus-o deschis în scris, dar ne considera țigani, cum ne consideră orice neamț autentic. Socrul meu, tot neamț vechi, trăitor aici, o spunea și el mai pe ocolite, în prezența mea, dar eu înțelegeam. Asta nu înseamnă că nu vom fura în continuare cot la cot cu toate minoritățile naționale și în viitor. Ne mai lipsește râul sfânt Gange. De fapt, suntem o țară de naționalități conlocuitoare, vorba lui Eminescu: bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire. Și mai veneau cetele tătare și calmâce, că nici dracul nu-i mai duce. Dracul i-a dus, totuși. Poetul nostru național, genial ca Van Gogh, este singurul român adevărat și cinstit. Și rușii ne zic țigani. Evident, și ucrainenii, și bulgarii, ca să nu mai vorbesc de cei din vestul Europei. Problema este că nu ne putem conduce singuri mult timp, cum scria Budai-Deleanu.