Amintiri din Comunism

Eram eu atunci supărat pe comunism? Eram. La 23 de ani, când am plecat de la unitatea unde lucram, i-am spus directorului, repet din nou: aici se lucrează ca în sclavagism. Am spus-o de față cu martori, fără frică, cu gura mea, în deplinătatea facultăților mintale și nesilit de nimeni. A fost o declarație ca la miliția populară. Ce a urmat, am mai povestit…

La 20 de ani, tăceam. Tăceam și citeam toate ziarele și revistele cumpărate cu banii pentru mâncare și pâine. Citeam ca prostul, tot în deplinătatea facultăților mintale, toate balivernele, inclusiv cele din revistele Teatru și Cinema, cam scumpe atunci. Singura lectură pe care nu o regret este cea a revistei sovietice Timpuri noi, în rusă Novoe vremia. Mă rog, citeam și romane, Dostoievski în continuare și Balzac. Evident, citeam și cuvântările tovarășului Gheorghiu-Dej și rapoartele la congresele partidului nostru muncitoresc. Atunci nu se numea comunist. Partidul muncii era în Albania, în Anglia (laburiștii), în Israel și prin alte țări. Al nostru, însă, era superbolșevic. În Israel, printre fondatori, se găsea și actualul președinte, Shimon Peres; în Anglia, șef al guvernului laburist era Harold Wilson, care avea probleme cu Rhodesia de Sud, azi Zimbabwe, unde colonistul Jan Smith a proclamat independenţa. Acum, ţara condusă de negri e în ruină, în frunte cu preşedintele etern Robert Mugabe.

Suceava anilor 1950-1970 era plină de poeţi care cântau partidul iubit în ziarul Zori noi şi în alte broşuri sau reviste efemere. Culegerile de folclor contrafăcut de metodiştii Casei regionale a creaţiei populare era pus în gura unor ţărani speriaţi de Securitate, dacă ar fi refuzat să semneze cu numele lor. Regiunea era plină de poeţi ţărani care chiuiau de fericire când s-au făcut criminalele colhozuri, lăsând ţăranii cu fundul gol. Întâi i-au bătut securiştii şi miliţienii. În Bosanci şi alte localităţi au fost adevărate răscoale. Onor parlamentul informatorilor, securiştilor şi activiştilot nu a dat o lege de pedepsire a celor care i-au împuşcat pe ţărani sau au dat ordine. Mai trăiesc încă câţiva din cei care au luat bătaie în acei ani. Tac ca după trecerea tătarilor, turcilor şi fanarioţilor, pecenegilor şi cumanilor. Nu numai că tac, dar bătrâni cum sunt, mai merg să-l voteze pe tovarăşul Ion Iliescu. Scriitorii suceveni erau poeţi, prozatori şi dramaturgi. Ultimii erau activişti de partid care compuneau brigăzi artistice. Marii scriitori bolşevici suceveni erau Platon Pardău, Pantelimon Solcan, Eusebiu Camilar, academician corespondent la Bucureşti, fostul legionar, conform actelor procuraturii militare, Teofil Coştiug, cu pseudonimul Dumbrăveanu, despre al cărui proces din 1971 am mai scris şi care cânta şi el partidul, poate-l uită. Cum să uite partidul? Securitatea a fost atent informată de primii informatori cine era fost legionar. În această categorie intrau, evident, toate partidele burgheze exploatatoare.

Au trecut ani până să-mi „pice fisa” că toţi cei care au făcut aşa-zisa revoluţie de la 22 decembrie 1989 au fost, în primul rând, informatori ai securităţii, securişti şi activişti PCR. Cei mai periculoşi au fost informatorii, chiar situându-se în top înaintea securiştilor şi activiştilor. Aproape toţi cei din TV şi de la sediul CC erau, în primul rând, informatori.

Folclorul nou era împărţit pe zone din jurul oraşelor. Baliverne enorme umpleau paginile unor cărţi cu titluri mai poetice, precum Bujorel crescut în soare, sau, simplu, Folclor din Ţinutul Dornelor sau Humorului etc.

În acest timp, ţăranii erau colectivizaţi cu bâta, cu gloanţe, cu ameninţări şi presiuni, iar copiii ajunşi în şcoli erau trimişi să-şi lămurească părinţii. Până şi pe mama au întrebat-o de mai multe ori unde e fiul ei. Nu ştiu, spunea ea, poate e cu Ilie a vecinei Domnica la Hunedoara. Hai, lele, semnează, că ai să fii fericită, spunea un domn de la oraş, trimis de partid cu un învăţător. I-a tot refuzat ea, de mai multe ori, deşi nu avea ce pierde decât lanţurile proletarului lui Marx. O parte din pământ era dat surorii mele la măritiş, mai mult decât trebuia, iar ea şi-a oprit exact o falce, adică un hectar. Cât chin a tras cu aratul şi căratul recoltei de pe întreg pământul, fără bărbat, fără cai, plug, căruţă, morişcă, care a fost furată la vremea războiului, când trupele sovietice eliberatoare ne-au dus peste râul Suceava, în primăvara lui 1944, şi când mareşalul Antonescu îl asigura pe Hitler că va merge până la victoria finală. Şi a mers lângă un stâlp, în fortul Jilava, unde un pluton de execuţie format din soldaţi de nu se ştie ce naţionalitate au tras în el cu puştile germane Mauser. De mine ştia învăţătorul care venise la mama să caute cărţile pe care eu le-am luat de la biblioteca şcolii şi a căminului cultural şi nu le-am dus înapoi. Nu ştiam, eu credeam că-s gratuite. Era vorba de Bălcescu, Opere, un volum gros, cu tot cu scrisori, Evgheni Oneghin, din care puteam recita cred că aproape zece la sută, Poezii de Puşkin, apoi Gogol, Slavici, Eminescu, Creangă şi Coşbuc, ale cărui poezii le recitam la serbările şcolare.