Amintiri din Comunism

În anii luminoşi ai copilăriei mele, când s-a stins din viaţă tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin, trăia la Costâna şi mătuşa mea, Ecaterina, abia ieşită din adolescenţă, cu o gropiţă în obraji, cu părul roşu cârlionţat, de o blestemau flăcăii cu cântecul urban Ecaterino, vede-te-aş moartă/ Cu dric la poartă/ Şi cai mascaţi. Mama era înnebunită s-o mărite cu un flăcău bogat. Ea nici să audă. Şi-a găsit un tânăr chipeş, pe care l-a aşteptat să facă armata, s-a măritat şi a dus o lungă viaţă fericită, până ce s-a stins în anul 2012. Tânărul nu era bogat, dar hărnicia lor i-a îmbogăţit cu timpul. Despre generalissimul Stalin nu se putea spune atunci că a murit. S-a stins, a plecat de lângă noi, mă rog, expresii elegante. Ţăranii ar fi spus că a crăpat antihristul, nu credeau încă că va veni colhozul lui Stalin şi la noi. Numai bătrânul Feodor Karamazov, amorezat împreună cu Dimitri, fiul lui, de aceeaşi fată frumoasă şi neserioasă, Gruşenka, a strigat la moartea soţiei sale de-o viaţă, în faţa porţii, pe stradă: a crăpat căţeaua! Cred că la fel ar fi strigat şi genialul Tolstoi, dacă soţia lui nu ar fi fost mai tânără cu 15 ani decât el. Holtei bătrân de 35 de ani, desfrânat şi imoral, cum singur s-a descris, a făcut greşeala vieţii lui, cum a mărturisit la adânci bătrâneţi: „Nu trebuia să mă însor, dar m-am însurat. Ce să fac?“. Putea rămâne holtei până târziu. Bogat era, conac avea, fete la fel. Dar legile naturii biologice îi înfrâng şi pe cei mai potrivnici ideii perpetuării speciei umane, după legile lui Moise şi ale lui Darwin. Bătrânul Tolstoi, cu mintea lui sclipitoare, plină de înţelepciune, a fugit, pur şi simplu, de acasă. Din cauza nevestei lui, o femeie cu simţ practic, dar şi cu bun-simţ. Holteiul depravat de 35 de ani şi-a găsit o tânără de 20 de ani, ceea ce n-a făcut Feodor Karamazov, personajul lui Dostoievski. Amândoi bătrânii, din motive diferite, îşi urau nevestele. La polul opus s-a situat căsnicia dintre fostul nostru preşedinte, Nicolae Ceauşescu, şi consoarta lui, exemplu pozitiv pentru toată lumea. Unii activişti neruşinaţi, care-i pupau mâna toată ziua, au bârfit-o josnic pe Elena Ceauşescu, după execuţia în stil mafiot.

Revin la copilăria şi la mama mea, care ştia mai multe decât se autoincrimina ea că a făcut 7 ani în clasa întâi. Nu. A făcut 7 ani de şcoală încheiaţi. Intervenea de multe ori în lecturile mele şi amintea de Caragiale, căruia îi spunea Caragialu, de Ion Creangă, de Ion Neculce. Îi poreclea pe cei cu păr lung, ultimii malagambişti, veniţi în sat de nu ştiu unde, Niculcea. De votat, în 1946, am mai spus, a votat cu Frontul Plugarilor al lui Petru Groza, care semnase, împreună cu regele Mihai, titlurile de proprietate pentru văduve de război şi alţi oameni cu mai puţin pământ. Mai bine nu i-ar fi dat acel pământ, căci cotele erau mari şi nu avea cu ce lucra cele vreo 8 loturi de pământ risipite pe câmpul satului. Cel mai îndepărtat nu era cel din capătul pădurii cu brazi, tăiaţi de colhoz, ci bucata mică de pământ de după deal.

Colhozul de tip sovietic a construit socialismul în România, mai bine zis a desăvârşit construcţia începută practic în 1948, prin celebra naţionalizare a mijloacelor de producţie. Forţele de producţie erau proletarii capitalişti, muncitorii cei superiori erau comunişti. Profesorii de economie politică capitalistă şi socialistă, de socialism ştiinţific şi materialism dialectic şi istoric începeau de mici să ne îndoctrineze pe noi, elevii. Ţăranii, alfabetizaţi sau nu, aşteptau colhozul ca pe o epidemie de ciumă sau lepră. N-am înţeles până acum de ce substantivul lepră are o atât de puternică conotaţie negativă pentru o categorie de oameni fără dumnezeu, cum îi caracteriza mama. Când spuneai despre cineva că este o lepră, îi cumulai toate defectele moştenite sau devenite reflexe condiţionate. Celebrul savant Pavlov, cel cu reflexele condiţionate la câini, tremura prin 1930 de frig, uitat de tovarăşul Stalin, într-un mic laborator. Era sărăcie, nu erau lemne, mujicii ardeau, ca moldovenii de la noi, bălegar uscat. De altfel, savanţii istoriei sovietice spun demult că moldovenii au venit, de fapt, din stepele ruseşti. Mareşalul Antonescu spunea cam acelaşi lucru, când a întemeiat Transnistria, în 1941 toamna. Bine că n-a fost chemat să meargă la Moscova.

Ioan Pînzar