Amintiri din Comunism

În 1953, anul morții marelui Stalin, în Marea Britanie era încoronată tânăra regină Elisabeta a II-a. Evident că la noi a fost condamnat dur, cu această ocazie, imperialismul anglo-american. În Marea Britanie era atunci prim-ministru tot marele bețiv și dușman înverșunat al comunismului Winston Churchill, cel care prin 1946, într-un discurs ținut la Fulton, în America, a marcat declanșarea războiului rece. El a vorbit pentru prima dată de cortina de fier din centrul Europei, între capitalism și comunism. Deși în deplinătatea facultăților mintale și nesilit de nimeni, la Teheran în 1943 a făcut celebra împărțire a Europei de Est și Centrale, păstrând pentru imperiul britanic singura țară care iubea cel mai mult comunismul, Grecia, care și azi îl iubește. După terminarea războiului a întețit un război civil acolo, între comuniști și soldații englezi, în general, cu puținii greci capitaliști. Bătrânul politician era revoltat că Stalin nu s-a retras eventual până la Volga, cum doreau și germanii lui Hitler. Om politic al secolului al XIX-lea, Churchill a trecut războinic prin secolul al XX-lea, fără nicio realizare majoră pentru iubitul lui imperiu, care s-a destrămat începând cu India în 1947. Prin 1952, a încercat o nouă înţelegere cu Stalin, după întâlnirea cu Eisenhower în Bermuda. Dar noi, în anul morții lui Stalin, construiam socialismul. Duşmanii poporului începuseră canalul Dunăre-Marea Neagră, aplicând versurile Marşului partizanilor: înfruntând furtuni/ spargem munţi-n pumni. Ei sfărâmau pietre în Valea Carasu din Dobrogea cea frumoasă, unde a domnit bulgarul Dobrotici. Ţăranii noştri din Costâna umblau îmbrăcaţi în cămăşi şi izmene ţesute din cânepă, care te „rezolvau” de orice mâncărime pe piele. Şi mai dădeau şi cotele obligatorii la produse agricole. Chiaburii, cu peste 5 hectare de pământ şi cu utilaje agricole complete lucrau zi şi noapte pe ogoarele lor. Mai apelau şi la unii săraci. Mama lucra cu ziua, care valora atunci 15 lei, pentru a plăti aratul, semănatul etc. Mai rău nici că se putea. Fără bărbat, fără pensie de război, cu cele 2,5 hectare era la coada ţăranilor mijlocaşi, pe care partidul îi trata cu precauţie. El se sprijinea în totalitate pe cei săraci. Cu cât mai sărac, cu atât mai devotat cauzei partidului. Pe săraci ne sprijinim, pe mijlocaşi îi stimulăm, iar pe chiaburi îi atacăm. În anul de graţie 1959, o plenară a CC al PMR a aprobat trecerea chiaburilor la mijlocaşi, lăsându-li-se numai 2 hectare, restul trecând la GAS, adică gospodării agricole de stat, pământuri care au fost comasate şi au rămas la GOSTAT-urile viitoare, până în 1990. Deci chiaburii au fost înfrânţi, încă în 1959, odată cu călugării disponibilizaţi de la mănăstiri, cărora le-au fost luate terenurile peste cele 2 hectare lăsate. Până şi preoţii de la ţară au pierdut zeci de hectare, constituite demult drept sesii de 12 hectare, la reforma agrară din 1922-1924. Preoţii au aşteptat în linişte să oficieze cât mai multe decese, cununii şi botezuri. Au fost fixate taxe obligatorii pentru sprijinirea bisericii, pentru fiecare gospodărie, cu votul consiliului parohial. Mama era nemulţumită, eu eram revoltat când am auzit, fiind încă de pe atunci darwinist.