Amintiri din Comunism

Mult stimate şi iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescuera formula de început a cuvântărilor de la congresele, conferinţele naţionale şi plenarele PCR. Secretarul general asculta destul de ursuz toate cuvintele, de fapt toate adjectivele, la gradul de comparaţie cel mai superior. Nu cunoştea evident toate cuvintele, unele uşor metaforizante, rostite de scriitorii comunişti sută la sută. De fapt ei erau membri în CC al PCR. Dacă nu făceau vreo prostie, ca Eugen Barbu cu romanul Incognito, copiat în mare măsură după altele, puteau rămâne membru CC pe viaţă, adică până la sfârşitul vieţii marelui conducător. Aşa a fost Titus Popovici, mare pescar şi vânător, ca de altfel şi alţi iluştri scriitori membri ai CC. În fond, şi poetul George Topârceanu a fost vânător mare şi a murit timpuriu. În Suceava noastră cea natală pentru foarte puţini, un pasionat vânător a fost poetul jurist George Damian, de loc din jud. Botoşani, din localitatea Dracşani, cea cu un mare iaz. Greu era să obţii o aprobare dată de partid pentru o armă de vânătoare, mai ales că în judeţ venea constant secretarul general , de multe ori chiar şi la pescuit. Dacă înnebunea un vânător şi ieşea cu arma la un colţ şi trăgea în ilustrul om de partid şi de stat? Dar oare ce le spuneau securiştii vigilenţi posesorilor de arme? Nu le predau temporar autorităţilor? Dacă în armată se pierdea un pistol era tragedie. Trebuia găsit numaidecât. Chiar şi un cartuş de 7,62. Dar mult iubitul şi stimatul tovarăş Nicolae Ceauşescu se temea de KGB şi agenturile străine, fără a le numi însă. Se pare că ştia cine erau. Dar a rămas parcă paralizat două zile în care putea părăsi discret scumpa lui patrie. Putea să cânte într-un avion cu destinaţia Coreea de Nord de sute de ori Internaţionala. Şi totuşi, în viitor, deşi pare imposibil, o stradă din Bucureşti îi va purta numele. Sau la Phenian, cum se numea atunci capitala lui Kim Ir Sen, iar Beijingul se numea Pekin, în dialectul cantonez, se pare.

Mao Tze Dun era poet, deci artist, precum Adolf Hitler. Artiştii ajunşi politicieni, dictatori sau regi şi împăraţi, precum Nero, au făcut numai rău. Un documentar TV, cu imagini noi, ni-l arată pe Stalin spunându-le generalilor cu 2-3 zile înaintea atacului german din 22 iunie 1941: Hitler nu este nebun să lupte pe două fronturi. Sigur că şi genialul Napoleon a făcut aceeaşi greşeală. Ceauşescu Nicolae nu era artist, dar a ajuns nu dictator, ci tiran, forma la superlativ a dictatorului.

Tovarăşul prim-secretar Gârba a venit la Suceava de la Ulan Bator, Mongolia. S-a mai odihnit în Bucureşti, dar epoca de aur l-a chemat la Suceava. Locuia în blocul de pe str. Vasile Bumbac, la etaj, 3 camere, cu fiul Cici, care avea o mansardă. De băut, bea, de mâncat, mânca. Cici avea barul lui iubit în vârful hotelului Bucovina, unde eu n-am ajuns niciodată. Pentru beţivii obişnuiţi era un bar în spate, la parter, unde capitalistul Tcaciuc făcuse sediul unui ziar al său, după ce cumpărase hotelul cel mai mare al Sucevei. Mama dacă-l vedea pe tovarăşul Gârba, gras şi roşu la faţă, ar fi spus că e modelul ideal de om sănătos. În general, ţăranii îi apreciau pe cei voinici şi roşii la faţă, în parte şi pentru că erau buni de muncă. Cei slabi erau desconsideraţi, fie tineri, fie bătrâni. Mai ales tinerii, de care fugeau fetele, fiindcă aveau credinţa că vor muri curând şi vor rămâne văduve. Mai bine se bucurau. Un inginer agronom din Costâna, în timpul comunismului, înaintea lui Nicolae Tcaciuc, a încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele. Mama nu putea înţelege cum un domn cu multă carte poate face aşa ceva. Un ţăran prost se putea spânzura, dacă se sătura de viaţă, dar nu s-a spânzurat nimeni, nici chiar la colectivizare. Numai Ion a lui Iordache, adică Grigoraş, care avea fostul pământ al bunicii şi o livadă cu pomi fructiferi alături, peste drum de noi, a avut un şoc puternic. El fusese chiabur, scos din casă de Ana Pauker, spuneau oamenii, prin 1951. Păstrase o bucată de pământ lângă pârâu, drept „lot ajutător”. M-am întâlnit de multe ori cu el, mă privea fix când îi dădeam bună ziua, apoi se întorcea fără să spună nimic. Probabil că era supărat pe toţi domnii care l-au lămurit să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă, colhozul rusesc. Eu n-am făcut colectivizare, eram tânăr, rebel cu cauză, parafrazând filmul cu James Dean, eroul generaţiei mele.

Fluxul memoriei mă aduce la zi. Un ziar american ne critică pentru vrăjitoarele ţigănci şi astrologii care sunt puşi să plătească la stat bir, pe prostia românului nostru, evident. Dar şi preoţii storc biruri cu diverse oase de sfinţi de la inteligentul nostru popor. Oricum, cine vorbeşte! O Americă plină de secte religioase aberante, cu 80% din populaţie care nu crede în teoria lui Darwin. Să facă bine şi să mai tacă gazetarii americani! Să vadă filmele lui Michael Moore şi să-şi amintească de sectele religioase care au făcut sute de oameni să se sinucidă sau care au fost arşi de vii de FBI. Deşteptăciunea americanului de rând e ca a noastră. Elitele au făcut prosperitatea Americii. Cei 5-10% atei. De ce nu-i văd ziariştii americani pe puţinii băştinaşi ţinuţi în rezervaţii cu tradiţiile lor? Câţi au fost măcelăriţi, ce genocid au făcut de-a lungul a peste 200 de ani? Aşa că pe noi ne doare în cot. Şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu putea face bombe nucleare şi la nevoie şi rachete intercontinentale, care să poată ajunge şi în America. În misiuni de prietenie. Acum ne-am ales cu baze militare americane şi nimeni nu le cere bani pentru închiriere, cum fac ucrainenii cu ruşii la Sevastopol. Ne-am mai reduce deficitul bugetar. Dar pentru americani nu-i o problemă deficitul. Guvernul SUA este dator băncilor, inclusiv rezervelor federale, peste 13000 de miliarde de dolari. O sumă astronomică. Numai că ei tipăresc dolari cât e nevoie să-şi acopere datoriile. Oare cine suge acum sângele poporului american, ca în 1950, cum ne învăţa partidul la şcoală?