În 1967 am trecut pe lângă reforma mini-capitalistă a lui Ceaușescu cu mandatarii care, dacă continua, tot la cârciumi rămânea. Poate că rămânea și viitorul prim președinte al țării cu o pensie după 1990.
Dar după mai multe decenii de republică, după cum spuneam, românii noștri harnici și demni pot primi și un principe străin, născut la Iași, fost actor și membru PCR. Cineva, undeva, se gândește și la noi, stâncă istorică în calea năvălirilor barbare. Toți ne-au călcat în picioarele lor nespălate, toți au trecut, bine măcar că au trecut într-o mie de ani, dacă invazia asta de hoarde asiatice mai trecea o mie de ani, unde eram noi? Noi, vorba lui Ică Antonescu, vicepreședinte cu împuterniciri de președinte de Consiliu, am ținut pe piept catapeteasma lumii. Generalul Antonescu, prin decretul din septembrie 1940, era numit președinte de Consiliu cu rol de conducător de stat. Dar cu regele tânăr cap al armatei și șef de stat cu puteri mai scăzute. După trecerea necugetată a Nistrului și atacul dezastruos asupra Odessei, majestatea sa a semnat decretul de înălțare a generalului la gradul de mareșal. Adevărul este că acest fost rege a avut rolul lui simbolic, alături de generalul Sănătescu, adevăratul autor al arestării lui Antonescu și a ruperii alianței, care de altfel nici nu exista în scris., cu Germania nazistă. Acest rege bătrân acum este însă lacom și hapsân, ceea ce nu e frumos. Plaiurile noastre mioritice suportă multe…
Am mai tot vorbit de acei ani 1967-1968, când s-a făcut și actuala împărțire administrativ-teritorială. Tovarășul Nicolae Ceaușescu a acceptat în final cuvântul burghez județ. După 1972, nu știu dacă l-ar mai fi acceptat. Cam 80% dintre județe au primit vechile nume. Multe au fost desființate, sau s-a renunțat la nume tradiționale. Dar eu, atunci, în Suceava, lucram undeva în centru. Casa de Cultură nu era făcută. Ceea ce este curios este că ceea ce vorbeam atunci, acum n-aș putea vorbi în prezența altora. Curată libertate!
Bătrânul burlac, prințul Albert de Monaco, s-a însurat. Pentru burlaci am o stimă deosebită. De multe ori îi invidiez. Eu n-am reușit să ajung burlac bătrân, ceea ce-mi doream în tinerețe. Bătrânul burlac e, de altfel, puțin derbedeu. Evident, când trebuie. Palat, bani, băutură, femei, iată viața fermecată a bătrânului burlac nițel potlogar, prințul Albert. Preoții catolici i-au citit sumedenie de baliverne, evident. Pe el, tot evident, l-a durut în cot. Și când te gândești că Vincent van Gogh, după ce a eșuat ca negustor și pastor și a fost refuzat de niște doamne, a vrut să se însoare cu o prostituată bețivă, gravidă și cu un copil. Exact Maica Tereza a secolului al XIX-lea! Valoarea actuală a operelor lui Vincent este estimată la circa 20-25 miliarde de euro. În fond, și Vincent a murit burlac. Principatul Monaco e micuț. Și noi am fost odată Principatele Unite, în 1859. Poate că era mai potrivit acest tip de stat, cu un principe curat parlamentar și român din Fanar. Principatele Române Unite, iată o variantă pentru scumpa noastră patrie. Republica România de azi și de mâine. De fapt, titlul corect ar fi Republica Securizată România. Cel mai cinstit.
Să revin la primul nostru președinte cu acte în regulă. E adevărat, votat doar de Marea Adunare Națională. Practic aveam atunci o republică parlamentară, cu un președinte fără atribuții politice, ca în atâtea țări. În acest caz normal era ca șeful suprem al armatei să fie primul-ministru, în timp de pace și război. Adică cine? Ilie Verdeț sau ultimul prim-ministru care încerca să facă un nou guvern în 22 decembrie 1989 seara? Încă înainte de a fi demis guvernul de decretul citit de Ion Iliescu.
Dacă în milenara noastră istorie ceaușistă nu am avut un părinte al patriei, cred că tot putem găsi, în spiritul adevărului istoric, un grup de părinți: pașoptiștii și unioniștii de la 1859. Ei au făcut România modernă și nimeni altul. Evident, de regi nu vreau să aud, cu toată bunăvoința și strădaniile de-o viață. Orice formă de guvernământ, numai nu regat. Chiar și președinția tiranică a lui Ceaușescu? Chiar și ea. Boala mea leac n-are, mai ales că paradoxul paradoxurilor este că pe timpul de început al viitorului tiran puteam spune tot ce aveam pe inimă, vorba țăranilor analfabeți din trecutul meu.