Amintiri din Comunism

Partidul muncitoresc nu avea nimic cu urăturile, chiar dacă de atunci se mai confecționa folclor nou. Epoca tovarășului Gheorghiu-Dej, cu pușcăriile pline, era destul de sobră. Nu mergea nimeni să ure activiștii și partidul la oraș, cum s-a făcut în de-acum istorica Cântare a României, care a continuat după 1990 cu forța de rezistență a pirului în lanul de grâu. Noii activiști, mulți vechi, alții ingineri fără fabrici, afaceriști, cu câteva vile făcute rapid prin anii 2000 mai ales, slujind diverse partide aprobate de onor fosta securitate națională, mulți având dosare prin tribunale, la arhivă, cu NUP (neînceperea urmăririi penale), deci curat murdari, vorba lui Pristanda, au prins gustul boieriei foștilor activiști autentici, absolvenți de „Ștefan Gheorghiu”. Patronând liote întregi de funcționari angajați în anii crizei mondiale a capitalismului, plătiți din banii inexistenți ai bugetului, sunt urați acum cu plugul plug, vechi de zeci și zeci ani, adus din satele Bucovinei noastre iubite pe asfaltul care la anul va fi schimbat, din fața sediului consiliului județean și prefecturii, una dintre aceste instituții fiind în totalitate inutilă, cu sutele ei de angajați pe pile vechi și noi. Toată această mascaradă, inclusiv așa-zișii creatori populari însemna în comunism artizanat, cu ateliere ale cooperației meșteșugărești, unde am lucrat și eu puțin în anii frumoși ai tinereții. E adevărat că pentru mine nu au fost prea frumoși, dar tinerețea însăși e un adevărat „drog” al vârstei umane.
Un nonsens este, deci, continuarea Cântării României de astăzi. Punct. Ce-ar spune, oare, tovarășul secretar Panaitiu? Cam așa ceva: „Dumnezeii mamii lor de bandiți, au furat o idee genială a secretarului general al partidului nostru, Cântarea României socialiste…”.
Mintea de pe urmă a românului e inutilă. Revin din nou la marea excrocherie securistă, activistă, informatoristă din timpul guvernării onorabilului Văcăroiu Nicolae, președinte al Curții de Conturi, de ale cărei controale nu se plânge nimeni, pentru că nimeni nu le ia în seamă. După ce ni s-a dat sub semnătură și în deplinătatea facultăților mintale hârtiile numite acțiuni și care trebuiau să reprezinte 70% din averea poporului nostru muncitor în comunism, după ce unii naivi le-au depus la unele unități care erau semiprivatizate, majoritatea cetățenilor patriei noastre, care le țineau în buzunare ca pe valuta occidentală, au început să le vândă. Securiștii, informatorii lor și activiștii au înființat chiar niște instituții trecătoare pentru a le cumpăra. Dar s-au mai folosit și de țiganii din piețe care, fiind hinduși sută la sută, nu pot munci. Fac fel de fel de negoțuri. Ei întrebau direct, cinstit, nu aveți acțiuni, plătim 5 lei hârtia. Celor pensionați le cereau și le cer și acum, contra cost, bineînțeles, bilete gratuite de călătorie, pe care naivul nostru stat le dă bătrânilor să călătorească prin țară, în timp ce pe ei îi așteaptă moartea acasă. Și s-au vândut miliardele de hârtiuțe, unele stau la patroni care dețin 65% din total, dar restul de 35% sunt inutile. Nimeni nu cere nimic, ei sunt proprietari unici, înregistrați și îi doare în cot de fraierii care nu pot primi nimic. Statul nostru nesocialist nu s-a grăbit să pregătească o lege care să clarifice această monstruoasă hoție și potlogărie. Parlamentul nu are timp de tâmpenii din astea. Ar putea vota, fără să se teamă că pierd voturile prietenilor câinilor o lege de eutanasiere a acestor cetățeni și cetățeni care iubesc la nebunie câinii, dar urăsc de moarte vacile, porcii, mieii cei atât de sensibili, găinile și cocoșii, pe care-i mănâncă cu ferocitate, fără să se gândească cum sunt omorâți. Aceste exemplare umane consideră, probabil, asemeni hindușilor, câinii drept sfinți, precum vacile, șobolanii, maimuțele, elefanții și râul Gange în India.
Și, după ce s-au strâns toate acțiunile, iar țiganii și alți vânzători au primit câte o mie de lei vechi, actualii proprietari ai bunurilor poporului, fabrici, uzine (distruse), toate spațiile comerciale din orașe, pământ, conace vechi, iazuri și livezi, castele și palate, mașini și câte cinci vile de vacanță, avioane, elicoptere și vase de croazieră, plus hoteluri în țară și străinătate, plus televiziuni, milioane și miliarde de euro depuși în bănci sigure, plâng la televiziunile lor pe umărul românului sărac și cinstit. Vor să-l facă fericit, cât mai fericit cu putință. Mai aduc preoții oase ale unor fantomatici sfinți, mai pregătesc din când în când porții gratuite de ciolan cu fasole, pe care le mănâncă mârlanii pe nerăsuflate, în față fiind, evident, urmașii hindușilor, cei care nu cântă manele.
Dar aceste milioane de hârtii nu ajungeau. Atunci au înființat bănci, cât mai multe, cu banii rămași de la fostul stat socialist și de la românii noștri grei de cap, pe care apoi le-au falimentat și au vândut statului, în final, somptuoasele sedii din principalele orașe ale țării. Dar tot nu ajungeau. Au pus în funcțiune sute de mii de gatere care au tăiat peste un sfert din pădurile patriei, copacii fiind vânduți pe valută pură. Au mai vândut pe valută, împreună cu țiganii care au castele imense, milioane de tone din fierul vechi, adică fabricile și uzinele noastre, conform definiției lui Petre Roman. Dar mai trebuiau bani, evident că trebuiau. S-au făcut caritasuri și feneiuri, acum substantive comune. S-au strâns multe miliarde de lei vechi. Românii noștri, falnici ca bradul, au plătit prin bugetul guvernelor curat democratice multe, multe sute de milioane de euro furați cinstit.
de Ioan Pînzar