Ei sunt sucevenii din „Top 10” - 2017

Putna este noua lui casă, iar România ţara de adopţie. A simţit că este bine primit şi că se poate implica în viaţa comunităţii încă de la bun început, iar tot ceea ce a făcut în cei 12 ani de când s-a stabilit în Bucovina nu face decât să confirme că Putna îi vine ca o mănuşă.

Pentru Pascal Garnier, un francez în vârstă de 44 de ani, trecutul apropiat, prezentul, dar mai ales viitorul se leagă strâns de Putna, un loc pe care îl consideră sfânt. De altfel, toţi turiştii pe care i-a adus din ţara natală pe meleagurile din Bucovina au ca punct de oprire Mănăstirea Putna, acolo unde Pascal le explică istoria locului şi cine este Ştefan cel Mare şi Sfânt.

„Pentru a putea înţelege cine este acest domnitor extrem de important în istoria românilor, le explic că este o combinaţie între Ioana d’Arc, Napoleon şi Charles de Gaulle. Prima pentru apărarea creştinătăţii, al doilea pentru că a organizat un stat stabil şi puternic, iar cel de-al treilea pentru că a fost extrem de important pe partea de rezistenţă. În felul acesta le dau nişte repere cunoscute, iar turiştii francezi nu vor uita niciodată cine e Ştefan cel Mare şi Sfânt”, a povestit Pascal Garnier.

Chiar dacă turismul este prima dragoste, francezul este implicat în foarte multe proiecte locale. Unul dintre ele a cuprins amenajarea unui traseu turistic şi amplasarea de panouri informative. Parte din bani au venit din Franţa, iar ceilalţi au reprezentat partea de contribuţie a oamenilor din Putna.

Şi pentru că promovează România autentică, recent a cumpărat o casă veche de peste 100 de ani. Nu o vrea pentru el, ci are de gând, după restaurare, să o ofere comunităţii locale pentru a amenaja o casă-muzeu. E un proiect în care sunt implicaţi reprezentanţii autorităţii locale din Putna, ai Universităţii "Ştefan cel Mare" Suceava, ai Muzeului de Istorie al Bucovinei, dar şi voluntari.

2. Solo, tânărul care ar trebui "multiplicat" de sute de ori dacă s-ar putea

Se numește Gheorghe Sologiuc, are 32 de ani și a reușit să câștige un post de consilier local independent în una dintre cele mai importante localități ale județului  - Câmpulung Moldovenesc.

Este un activist de mediu convins, un om al muntelui, al sporturilor extreme și promovează Bucovina din toți rărunchii.

Își dorește ca pădurile să nu mai fie tăiate atât de mult și de irațional, ca turiștii care vin la noi să aibă trasee montane marcate și nu mai vrea să vadă oameni care aruncă gunoaie pe munte și desconsideră natura. Iar pentru a schimba ceva se implică direct.

Solo este unul dintre oamenii care merg pe munte cu sacul după ei, pentru a strânge gunoaie. Are alături de el și prieteni care fac la fel, iar imaginile cu aceste acțiuni au fost intens promovate pe rețelele de socializare. Nu pentru a se lăuda, ci pentru a-i face și pe alții să înțeleagă.

Tot Solo este cel care nu a ezitat să sesizeze de-a lungul timpului tăieri ilegale, fără a ține cont de riscuri.

De numele lui Gheorghe Sologiuc se leagă și competiția de motociclism Hard Enduro Bucovina. Un concurs pe care l-a inițiat împreună cu un amic și care a crescut enorm în cinci ani.

Tânărul consilier local și-a mai pus în practică o idee interesantă. S-a gândit la turiștii care ajung la Câmpulung și nu prea au ce face. Traseul Belvedere, care duce într-o zonă înaltă, de unde se vede tot orașul, Rarăul, dar și alte vârfuri, este gândit de Solo. Ajutat de prieteni, Gheorghe Sologiuc a început marcarea acestui traseu.

Tânărul câmpulungean a ajutat și oameni să-și îndeplinească visuri. Un tânăr infirm de un picior a ajuns pe Pietrele Doamnei, dar a făcut și escaladă, ajutat de Solo.

Protestul pentru deblocarea investiției la pârtia din Câmpulung Moldovenesc, la care au participat în jur de 1.000 de oameni, a fost inițiat de un grup de tineri printre care s-a aflat și Solo.

Gheorghe Sologiuc nu are pretenția că uneori nu greșește, însă chiar dacă o face este pentru că își dorește enorm să schimbe lumea în care trăim.

Este tipul de tânăr care ar trebui "multiplicat" de sute de ori dacă s-ar putea.

3. „Casa Luminii”, club pentru copiii din Siret înfiinţat de o familie de germani

Esther şi Ştefan Armer, de origine germană, au transformat în anul 2014 un club de noapte din Siret, o clădire veche de peste 80 de ani, într-un club de petrecere a timpului liber pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate, copii care au nevoie de iubire, de un mentor, de un loc în care să socializeze şi să fie valorizaţi. 200 de suflete şi-au legat destinele în ultimii ani de Lighthouse - Casa Luminii, locul în care sunt amenajate o cafenea pentru elevi, un club al micilor exploratori, un loc în care copiii au acces la diferite jocuri, îşi fac lecţiile sau învaţă să cânte la un instrument.

La clubul amenajat de familia Armer cu ajutorul sponsorilor, mulţi din străinătate, dar şi din ţară, copiii şi tinerii îşi deschid sufletul pentru a primi lumină, pentru a zâmbi şi pentru a spera că mâine va fi mai bine decât astăzi. Soţii Armer, de peste 15 ani în România, sunt convinşi că ceea ce se clădeşte bun în inima unui copil rămâne acolo toată viaţa. „Părinţi, nu plecaţi din ţară! Investiţi mult timp în educaţia copiilor voştri, faceţi petreceri, excursii. Fără mulţi bani, poţi să faci lucruri importante pentru copii. Investiţi timp în creşterea copiilor!”, este mesajul lui Ştefan Armer, în timp ce Esther spune că părinţii trebuie să fie un exemplu pentru copii, „şi asta nu pot să o facă dacă sunt departe.”

De aceea au venit la Siret, unde sunt multe familii destrămate, mulţi copii care tânjesc după o îmbrăţişare, după o vorbă bună, după o încurajare. Pentru copii, voluntari, lideri şi angajaţii de azi, Casa Luminii înseamnă dragoste, odihnă, bucurie, pace. Tinerii care vin la club sunt foarte încântaţi că pot să facă ceva creativ în timpul liber. Autorităţile din Siret sunt încântate de proiectul iniţiat de familia de nemţi, un proiect pilot demn de urmat. Chiar dacă vremurile nu sunt tocmai uşoare şi viaţa aspră pe care o duc mulţi copii din Siret le aduce suferinţă şi tânjesc după atenţie şi dragoste, Esther şi Ştefan sunt optimişti. Casa Luminii va fi mereu pentru copii un loc al iubirii şi speranţei.

4. Poetul care "dă folk la case şi la şcoli"

„A scrie poezii e ca şi cum ai face striptease. Te dezbraci în mijlocul oraşului, prezinţi oamenilor sufletul tău gol aşa cum este. Unii îl scuipă, îl calcă, alţii îl ridică, îl şterg de praf“, mărturisea poetul Sorin Poclitaru, din Gura Humorului.

Iar el s-a „dezbrăcat” în public, în ultimii ani, în nu mai puţin de 21 de cărţi de poezie, sute din poeziile sale fiind cântate de peste 120 de folkişti din toată ţara.

Sorin Poclitaru este, de altfel, poate cel mai cunoscut promotor al folkului şi a transformat micuţul oraş Gura Humorului într-o capitală a oamenilor cu chitare care cântă poezii.

La Humor au loc lună de lună concerte de folk, mai multe decât în orice alt loc din ţara asta. Acum aproximativ trei luni, a avut loc a II-a ediţie a Târgului de folk de la Gura Humorului, organizat tot de Sorin. 25 de folkişti din toată ţara, trei zile de concerte.

Duminică de duminică, de aproape patru ani, se duce la radio şi timp  de două ore "dă folk la case”, iar de anul trecut a demarat un proiect inedit: „Să dăm folk la şcoli“. Îşi ia cu el unul, doi, cinci folkişti şi merge prin şcoli generale, licee, şi le arată copiilor cum e treaba cu poezia cântată. Și, ştiţi ceva, prinde! Când vezi o sală de copii cântând împreună cu artistul de pe scenă, e clar că prinde. Și tocmai asta l-a determinat să-şi ducă proiectul în zeci de şcoli, ajungând chiar şi prin alte judeţe, şi să cutreiere toată ţara cu armata sa de folkişti.

 „Eram la o spălătorie auto, iar pe CD-ul din maşină rula albumul <Folk din pana mea>. Băiatul care spăla maşina spune: <Da, foarte fain. Ce religie?>. <Folkişti!>, răspunde tatăl meu. Băiatul se uită mirat la noi: <Da, n-am mai auzit, unde aveţi biserica?>, <La Gura Humorului>”, întâmplare adevărată povestită la Târgul de folk de un tânăr folkist.

5. Metamorfoza Spitalului de Urgență Suceava

Există un loc în care oamenii trebuie să ia zi de zi decizii despre viaţă şi moarte, într-o luptă contra cronometru. Un loc în care ne agăţăm de viaţă şi aşteptăm ajutor de la cei care ceas de ceas îşi testează limitele. Un univers în care totul se trăieşte la intensitate maximă, în care suferinţa, ştiinţa şi arta de a face bine sunt peste tot. Este un conglomerat care pulsează de viaţă, cu aproape 1.400 de angajaţi, dintre care mai mult de 200 sunt medici. Garda unui medic durează în medie 33,3 ore şi, lunar, trebuie să facă măcar două gărzi. În realitate, medicii fac între cinci şi 10 gărzi pentru a fi acolo pentru cei peste 300.000 de pacienți, care trec anual prin spital.

Spitalul nostru are o jumătate de secol de viaţă. La inaugurare, în 1966, era unul dintre cele mai moderne din ţară. Astăzi, după o perioadă extrem de dificilă a existenţei sale, este din nou în top. După Revoluţie, au fost vremuri când nu găseai o aspirină în spital. Când pacienţii puteau să moară până să ajungă să fie consultaţi pentru că fiecare secţie avea urgenţa ei, asigurată de medicii de gardă. Dacă un pacient cu infarct era dus din eroare în altă secție, până ajungea unde trebuie putea să moară.

Astăzi, toţi pacienţii ajung în spital printr-un singur loc: Unitatea de Primiri Urgenţe. Unii vin pe picioarele lor. Alţii, cu taxiul sau cu ambulanţa. Urgentiștii și specialiștii vin aici să-i consulte, 24 de ore din 24.

Viaţa celor care intră pe uşă este în mâna medicului, indiferent cât este ceasul sau cât este de obosit.  Dotarea şi echipamentele sunt ca în spitalele europene. Astăzi, la Suceava se curăţă vasele creierului, se tratează epilepsia şi se operează hernia de disc, lucruri de neimaginat în urmă cu 4-5 ani. Medici tineri, şcoliţi în România şi în mari clinici din Europa şi din lume, au fost atraşi să vină să facă performanţă la Suceava.

Iar cel care s-a ocupat de ”înarmarea” spitalului cu cele mai eficiente arme în lupta cu moartea este managerul Vasile Rîmbu. Inteligent, ironic, arogant, detestat sau admirat, însă apreciat unanim pentru ceea ce a reuşit să facă în nouă ani la Spitalul de Urgenţă Suceava.

6. Petru Crăciun, profesorul cu stea în frunte

Nu mi-a fost profesor, dar, cu siguranţă, este unul dintre dascălii pe care mi i-aş fi dorit să-i am. E un profesor plămădit din praf de stele, care imediat te convinge că imensitatea şi frumuseţea Universului merită orice efort. 

În căutare de noi modele l-am descoperit pe profesorul Petru Crăciun, inspector şcolar şi profesor de fizică la Fălticeni, arma secretă a olimpicilor la astronomie şi astrofizică.

De mai bine de 15 ani, profesorul dr. Crăciun îi învaţă pe elevii suceveni astronomia şi astrofizica, la cercul său de la Palatul Copiilor. Dădăceşte de la micuţi de grădiniţă, până la elevi capabili de performanţă, pentru care înlesneşte calea spre performanţă şi medalii internaţionale.

„Nu e ca la oră, monoton, ci este o dinamică. Nu mă supăr când mă întrerup, vorbesc, sunt spontani. Trebuie să-i atragi pe copii pentru a veni din pasiune, pentru că vin sâmbăta, vin vineri seara. Îi laud atunci când au nevoie, îi încurajez atunci când sunt dezamăgiţi, tot timpul le găsesc o vorbă bună. Nu ştiu, dar simt că şi ei ţin la mine. Da. Aşa simt eu”, mărturisea Petru Crăciun despre copiii săi de la Palat. 

Învăţământul românesc are multe hibe, însă când vine vorba despre astronomie şi astrofizică reuşim să producem agitaţie pe plan mondial.

De aproape 10 ani, Petru Crăciun este coordonatorul lotului naţional, care reprezintă România la olimpiadele internaţionale de profil. An de an, elevii români se întorc cu medalii strălucitoare, iar Petru Crăciun a contribuit din plin la performanţa lotului naţional.

Elevii îi sunt recunoscători şi chiar au ajuns să-şi facă un capital de mândrie din faptul că îl au ca profesor.

Iar când nu este la şcoală, la Inspectorat sau la Palat, Petru Crăciun face ce face şi tot de astronomie se „loveşte”.

De aproape 10 ani organizează tabăra naţională „Marian Dacian Bica”, de la Voroneţ, o întâlnire cu elevi din toată ţara, unde se sădesc seminţele pentru viitoarele elite din domeniu.

7. Ciprian Iriciuc, omul care a transformat într-o medalie o grea încercare a vieții

Piedicile şi încercările vieții sunt, pentru unii oameni, doar un stimulent pentru a o lua de la capăt şi a se autodepăşi. Puțini pot face asta, iar cei care reuşesc sunt exemplele pe care ar trebui să le urmăm în viață. Căpitanul Ciprian Iriciuc trăieşte cu schije în corp, după ce a fost la un pas de moarte în Afganistan, însă asta nu l-a dărâmat.

Suceveanul este unul dintre medaliații de la ediția din acest an a Jocurilor Invictus, dedicate militarilor răniți în teatrele de operații - locul III la proba de rezistență la disciplina canotaj în sală.

Căpitanul Ciprian Iriciuc este genul de om pentru care viața s-a confundat cu sportul. A jucat handbal opt ani, fiind unul dintre artizanii primei promovări a echipei Universitatea Suceava în primul eşalon.

După handbal şi-a dorit altceva şi a ales armata. Aşa a ajuns militar la vânători de munte. În 2011 a participat la prima misiune în Afganistan, după care, în 2015, a urmat a doua.

Se afla într-o misiune de patrulare pedestră, în calitate de comandant de pluton, în apropiere de aeroportul Kandahar, când un vehicul capcană a explodat lângă militari.

Șase dintre militarii din pluton au fost răniți, din care doi grav. Printre ei şi Ciprian Iriciuc. Mai multe schije i-au intrat în umăr, torace, şold şi plămâni. Au urmat o lună de spitalizare şi două intervenții chirurgicale.

Când a ieşit din spital, a ales să se întoarcă în Afganistan, pentru a-şi duce la final misiunea.

Suceveanul a rămas până astăzi cu o parte din schije în corp. La comisiile medicale la care a mers i s-a spus că este mai bine şi mai puțin riscant ca schijele să rămână acolo unde sunt.

Are restricții legate de expunerea la frig şi este apt limitat ca militar.

I s-a propus să participe la selecția pentru Jocurile Invictus 2017 şi a acceptat fără nici o ezitare.

Nu a avut pregătire în canotaj, dar antrenorii i-au văzut potențialul şi l-au orientat spre această disciplină.

Marea performanță, medalia de bronz, a obținut-o la proba de  rezistență, de 4 minute.

Pentru Ciprian Iriciuc cel mai important este ce urmează. Se pregăteşte intens pentru ediția din 2018 a Jocurilor Invictus, unde speră la o figură chiar mai frumoasă.

8. Viviana, campioana din barca regină a canotajului

În urmă cu zece ani, când a luat contact cu lumea canotajului, a fost pe punctul de a renunţa. Şi nu pentru că o speriau antrenamentele, ci pentru că dorul de casă era prea mare. Aşa că a pus mâna pe telefon, şi-a chemat tatăl la Iaşi, acolo unde se afla în cantonament, şi s-a întors acasă, la Botoşăniţa Mică - Grămeşti. Pentru Viviana Bejinariu aveau să urmeze câteva luni de reflecţie, în care s-a gândit la vorbele antrenoarei, anume că are potenţial uriaş pentru acest sport.

Iar decizia pe care a luat-o nu o regretă nici un moment. Cele peste 50 de medalii pe care le-a cucerit de-a lungul timpului în competiţiile naţionale şi internaţionale sunt o dovadă a faptului că a ales drumul corect în viaţă.

După ce a urcat pe prima treaptă a podiumului de premiere în competiţiile mondiale de dublu şi patru vâsle, Viviana a făcut pasul spre barca regină a canotajului, de 8+1, în primăvara lui 2017. A fost, cum se poate altfel, o nouă alegere inspirată, iar împlinirea a venit la Sarasota, în SUA, unde alături de celelalte coechipiere a cucerit aurul mondial la senioare.

„Toate supărările din an au trecut atunci pe moment, am ţipat de bucurie şi eram cele mai fericite”, a descris Viviana momentele de după trecerea liniei de sosire.

Până să ajungă la clipele astea speciale, tânăra canotoare a muncit din greu, după un program strict, care nu lasă loc distracţiei.

„Ne trezim la 6.30, avem micul dejun la 7 fără un sfert, până la 8 puţină pauză, la 8 începe primul antrenament, care durează două ore, două ore şi ceva, prânzul, o oră de somn, începem cu forţa la 3.30, după care la 5 ieşim iar pe apă, cina, masaj sau recuperare şi somn”, este descrierea pe scurt a unei zile de antrenament.

Modestă şi timidă, Viviana spune că încă nu a realizat nimic, iar când afirmă acest lucru se gândeşte la modelul pe care îl are din canotaj: marea campioană Elisabeta Lipă.

Suceveanca îşi doreşte măcar o medalie olimpică de aur, iar Elisabeta Lipă crede că există premise pentru ca acest vis să devină realitate: „Atâta timp cât ajungi să guşti din victorie nu ai cum să laşi garda jos şi eu sunt ferm convinsă că de acum încolo mobilizarea va fi mai mare”.

9-10. Ionela şi Gianina, „gemenele” succesului

Succesul se trăieşte dublu. Iar Ionela Lehaci şi Gianina Beleagă pot confirma cel mai bine acest lucru. În toamna acestui an, pe tărâm american, la Sarasota, în Florida, cele două fete au trăit cea mai frumoasă poveste de până acum a vieţii lor.

Barca de două vâsle uşoare în care au urcat Ionela şi Gianina a trecut prima linia de sosire în cursa care avea să fie cea mai importantă de până acum pentru ele, cea de la Campionatul Mondial.

Chiar dacă nu au plecat din postura de favorite, fetele au crezut în steaua lor încă dinainte de a trece Oceanul. „Gemenele”, aşa cum au fost numite de ziariştii români, au arătat ca o echipă pe tot parcursul competiţiei, iar rezultatul a venit firesc pentru ele.

„La fiecare interviu pe care l-am dat înainte de plecare la Campionatul Mondial reporterii ne întrebau ce aşteptări avem, iar eu le-am spus că vrem o medalie, vrem aurul, şi uite că l-am luat”, a rememorat Ionela Lehaci.

A fost completată imediat de colega de barcă, Gianina Beleagă: „Nu ne-am mai gândit că Noua Zeelandă are record sau că Marea Britanie ne-a bătut la Europenele de anul acesta. Noi ne-am dus să vedem ce o fi şi a fost cum am visat”.

Pentru a ajunge la acest succes, fetele au muncit din greu, cel puţin 5 ore de antrenament pe zi, adică vâslit pe apă, la sala de forţă, alergare sau vâslit pe simulator dacă afară condiţiile nu permiteau derularea antrenamentului.

Ionela şi Gianina zâmbesc acum, după un an de excepţie, în care în afara titlului mondial la senioare au mai cucerit şi titlul european şi mondial la tineret. Totuşi, nu tot timpul a fost doar lapte şi miere.

Anul trecut, înainte de Jocurile Olimpice de la Rio, din Brazilia, au trecut printr-un moment extrem de dificil.

„Am reuşit să ne regăsim şi să ne reglăm şi ne-am şi calificat la Olimpiadă, lucru îmbucurător pentru noi, dar nesperat pentru alţii”, a arătat Ionela. Calificarea la Jocurile Olimpice a fost o adevărată performanţă şi nu doar atât, le-a demonstrat că dacă îşi doresc ceva, pot obţine.

„Am reuşit să ne adunăm pe ultima sută de metri, cu două săptămâni înainte de Jocurile Olimpice, şi asta ne-a demonstrat că prin orice greutăţi trecem, la final munca va fi răsplătită”, a opinat şi Gianina.

Odată lăsate în urmă problemele, fetele s-au concentrat pe obiectivele din 2017, pe care le-au atins pas cu pas. Împlinirea a venit în luna octombrie, când din anonime au devenit un reper, echipajul pe care vor să-l bată celelalte competitoare.

Clipele trăite la Sarasota nu vor fi uitate niciodată. Aşa încât să le lăsăm să spună ce au simţit: „Ionela se bucura în spatele meu, mă bucuram şi eu pentru că ştiam că e medalie şi orice medalie ar fi fost era un rezultat foarte bun pentru noi, iar când mi-a arătat Ionela pe tabelă că e locul 1 am început să plâng, să ţip, e un sentiment pe care nu pot să-l descriu în cuvinte”.

Ionela are puterea să glumească şi o tachinează pe Gianina ori de câte ori are ocazia: „Având în vedere că eu stau în barcă în spatele ei, am trecut linia de sosire prima, deci am ieşit campioană mondială înaintea ei”.

Nu e motiv de supărare, iar fetele ştiu că doar împreună se pot menţine la acest nivel ridicat. Ştiu că până la scopul principal pe care şi l-au propus mai au de muncit foarte mult, dar nimeni şi nimic nu le împiedică să viseze cu ochii deschişi.

„Visul suprem e aurul la Jocurile Olimpice. Suntem o echipă, gândim la fel, iar scopul nostru este cel mai important şi trebuie să trecem peste chestiile mici, peste certuri sau alte neplăceri, pentru a ne îndeplini visul”, au spus Ionela şi Gianina.

Pe drumul spre aurul olimpic, fetele au şi un reper. Se numeşte Angela Alupei, dublă campioană olimpică cu barca de două vâsle uşoare a României, la Sydney, în 2000, şi Atena, în 2004.

De fiecare dată când are prilejul, fosta campioană olimpică le susţine pe Ionela şi Gianina şi le ţine pumnii la fiecare cursă, mai ales că ştie cum se manifestă emoţia pe podiumul de premiere.

„Dacă la vârsta asta au ajuns campioane mondiale la senioare, eu cred că au potenţial, iar dacă se ţin de treabă au toate şansele să ne depăşească”, este concluzia Angelei Alupei.