Dar spectatorii?

În articolul de sâmbătă vorbeam despre abordarea cu totul anacronică a ceea ce înseamnă un meci de fotbal de către cei implicaţi la noi în "fenomen", cum îl alinta unul din foştii conducători ai acestuia, infractorul liber Nea Mitică. Spuneam că spre deosebire de restul lumii, unde e vorba mai ales de spectacol, noi continuăm să ne apărăm sărăcia (de idei), nevoile (de tot felul) şi neamul (prost!). Continuăm să jucăm la mica ciupeală, sub cea mai cretină acoperire cu putinţă: cel mai bun atac e apărarea! Asta te scuteşte pe tine, antrenor de doi lei, de orice efort intelectual: n-ai nevoie de cine ştie ce scheme tactice pentru a arunca mingea în tribune şi a-ţi îndesa bagabonţii cu dosul în poartă. Culmea tupeului este însă când unii dintre neisprăviţii ăştia încep să emită pretenţii la podium şi la cupe europene, unii mai dându-se şi faultaţi de program, de arbitri, de starea gazonului etc. Admiţând însă că, printr-o minune, ei s-ar transforma peste noapte ca, pardon, calul lui Harap Alb, ar avea oare pentru cine să o facă? Sunt spectatorii români comparabili cu cei din ţările cu fotbal adevărat? Ar putea ei să aprecieze aşa cum se cuvine un fotbal frumos, avântat, spectaculos şi luminos? S-ar potrivi alt fel de fotbal cu încurajările tradiţionale de tipul "Pe ei, pe ei / Pe mama lor!"? Ar răbda spectatorii suceveni ca într-un meci Foresta - ASA să nu le-o dea niţel, uite-aşa, ca să nu se uite!, dinamoviştilor? Şi la fel şi timişorenii, craiovenii, şi de fapt toţi. Pe de altă parte, spectatorii noştri ar răbda ca la un ofsaid semnalizat greşit să nu urle ca demenţii "Ho-ţii, ho-ţii!"? Şi să nu-l acuze de blat şi de trădare pe nefericitul care s-a împiedicat şi a pus de un autogol decisiv? De fapt, ideea de bază e alta: dacă spectatorii români ar avea parte de tot ce au cei spanioli ori englezi, s-ar învrednici ei să vină la stadion în număr cât de cât rezonabil? Daţi-mi voie să răspund cu un nu ferm. Aşa că de ce ar juca ăia altceva, din moment ce oricum n-au pentru cine?