Amintiri din Comunism

Cei din fruntea partidului știau să scrie și să citească. Nu mai spun de Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Leonte Răutu, apoi marele gazetar bolșevic Silviu Brucan și scriitorii clasici Maria Banuș, A. Toma, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Sergiu Fărcășan și câți alții, inclusiv președintele Uniunii Ziariștilor din RPR și RSR, Nestor Ignat, pe care l-am văzut la sediul de pe Calea Victoriei, clădire căzută la cutremurul din 1977. Mai bine cădea sediul CC, cu tot cu tovarășii din conducerea partidului. Până la venirea șefului suprem, activiștii gen tov. Bobu erau speriați și derutați. Ceaușescu a procedat totuși cu multă energie și a salvat mulți oameni de sub dărămături. Numai pentru asta, cum am mai spus, președintele FSN din decembrie ’89 trebuia să-i comute pedeapsa capitală în închisoare pe viață. După ce juriștii bolșevici i-au citit sentința, cu drept de apel în 10 zile, l-au și împușcat. Cam acesta era nivelul justiției militare de atunci, adică din 1945 până în 1990. Cam așa au fost judecați șefii regimului burghezo-moșieresc. Paradoxul este că Ceaușescu era mai bun pentru perioada 1945-1960, sigur, o alegere între două mari rele, iar Gheorghiu-Dej pentru perioada 1965-1990. Nu ajungea să fie împușcat. Era mult mai practic și mai realist. Nu s-ar fi amărât excesiv cu viitorul de aur al poporului, iar la nevoie se descurca în ziua de 22 decembrie 1989. Fugea sigur prin subteranele Bucureștiului, făcute pentru regii din palatul regal. Arhiepiscopul Makarios, președintele Ciprului în 1974, a fugit din palatul lui prin subteran direct la baza militară britanică, care este și acum acolo, din epoca colonială. Dar oare colonialismul a dispărut? Adevărul, plăcut sau neplăcut, este că țărișoara noastră a rezistat din 1958 și până în 1990 și ceva fără trupe străine. Câte imperii și-au ținut oști pe plaiurile noastre mioritice? Multe. Acum i-am chemat cu inima deschisă pe americani. E ceva genetic la bravul nostru popor. Nu poate fără trupe străine. Așa doarme el mai liniștit. În cazul acesta, de ce mai e nevoie de un fel de armată, dar mai ales de armament de categoriile 2, 3 și 4? Să dăm din nou bani bandiților imperialiști, Rockefeller, DuPont și Morgan, cum ne avertiza profetic Silviu Brucan în anii 1950?
Fostul nostru președinte, primul președinte al României moderne, a mers la moarte cântând Internaționala, celebru imn al comunismului internațional, dar și al social-democrației. S-a purtat ca un adevărat revoluționar, precum „Che” Guevara, chiar și mai revoluționar. Eu am cântat în adolescență, cum am mai spus, acest cântec, cu o muzică frumoasă, dinamică, dar și cu versuri la fel de mobilizatoare: Sculați voi oropsiți ai vieții/ Voi osândiți la foame, sus/ Să fiarbă-n inimi răzvrătirea/ Să-nceap-al lumii vechi apus. Refrenul era și mai grozav: Hai la lupta cea mare/ Rob cu rob să ne unim/ Internaționala/ Prin noi s-o făurim. Primului nostru președinte, revoluționar până în vârful unghiilor, slujind cu sfințenie o cauză care sintetiza toată ideologia comunistă și care se numea simplu „cauza”, i se potrivea mai bine, în cei 3-4 pași până la AK47, nu Internaționala, ci Marșul partizanilor. L-am cântat și eu în adolescență: Înfruntând furtuni/ Spargem munți-n pumni/ Lupta noastră nu s-a sfârșit/ Pân’ la unul o să piară/ Dușmanii poporului. Erau versuri albe, moderne, gen Maiakovski. Marșul continua cu versurile: Luăm cetăți cu-asalt…/ Îndurând și foame și ger… Aici vorbim de funie în casa spânzuratului. Exact atunci, și încă cinci ani mai târziu, am îndurat și eu și foame, și ger, ca un adevărat revoluționar. Dar revoluționarii sunt de regulă tineri și rezistă precum soldatul sovietic, care traversa o apă adâncă cu țigara aprinsă. De fapt, mergea ca Popey Marinarul pe sub apă. Așa au ajuns la Berlin. Tovarășul Ceaușescu a mers la moarte senin, dar cu regretul că nu l-a judecat Marea Adunare Națională. Despre funcția de secretar-general nu a vorbit la proces. El era, de fapt, un președinte parlamentar, ca în Italia, Germania, Israel etc. Și atunci, de ce nu a fost adunată Marea Adunare Națională? Putea fi judecată și împușcată împreună cu președintele. Viața politică de azi ar fi fost mult mai curată.
Puteau fi judecați atunci, evident, toți activiștii plătiți și securiștii și alți tovarăși. Puteau cânta și ei Internaționala. Chiar în cor, pe mai multe voci. Puteau cânta și Marșul… și chiar Catiușa cea atât de melodioasă. Tricolorul, imnul epocii de aur, cu versuri scrise la biroul secretarului general, de el însuși, bătând ritmul cu piciorul, nu se potrivea. Mulți dintre ei au băgat la pușcărie cântăreți ai imnului național instituit de primul președinte. Au făcut pușcărie prin anii 1950 tineri elevi și studenți, multă chiar. Evident, nu trebuiau uitați procurorii și judecătorii militari. Dar ei atunci judecau. Specialiști în științe juridice, soților Ceaușescu le-au dat dreptul la recurs în zece zile. Dar cele zece zile s-au transformat în câteva minute, fiindcă nu era specificat cine judecă recursul. Au fost întrebați parașutiștii crescuți de noi, copiii noștri dragi, care au dat sentința ultimă cu pistolul mitralieră făcut la noi, la Plopeni și Cugir, sub pământ, deasupra muncitorii construind bicicletele patriei. Recursul nu a mai avut loc, deci. Gabriel Garcia Marquez ar fi putut scrie o capodoperă despre procesul lui Ceaușescu. Dar oare procesul pe care l-am văzut eu personal, cu ochii mei, în deplinătatea facultăților mentale, în 1971 la Suceava a avut și recurs, conform codului de procedură penală votat de MAN? N-a avut. Sentința a fost unică și definitivă.