Statul scumpeşte apa în Grădina Maicii Domnului

România, ţara mea brăzdată de izvoare, cu un subsol bogat ÎNCĂ nu doar în minereuri, ci şi în ceea ce este suportul vieţii, din ce în ce mai greu de procurat în alte părţi de lume – apa, România, zic, şi-a făcut rost singură de un nou scandal. Apa a devenit ţintă de umflat preţuri şi de tras în piept cumpărătorul, fiindcă el trebuie să rămână, ca mereu, fraierul de serviciu. Apa devine subiect de cancelarie, de şuşotit în înaltele palete, statul punându-şi hoţeşte piuneze în fund pentru a mima o suferinţă şi a procura un motiv să mai trântească un ucaz sau mai multe. În folosul cui? Neputând adăuga un nou impozit şi o nouă jupuire a buzunarelor, pe fondul laudei că impozitele scad sau chiar dispar, a fost inventat TIMBRUL pe sticlele cu ape din magazine. Ce face timbrul, dincolo de o previzibilă scumpire a apei, vom afla repede.
Apa e o problemă în ţări avansate tehnologic şi bogate economic, devenind la fel de scumpă ca berea sau şi mai scumpă chiar. În Israel, apa nu este risipită, până şi irigaţiile făcându-se nu cu furtunul rotativ care udă mai mult şoseaua decât recolta, ci cu picătura care vine sub firul ierbii de gazon şi la rădăcina piersicului cultivat intensiv. Picătura este unitatea de măsură pentru apă în multe zone ale lumii. E puţină şi scumpă. La noi o măsurăm cu Dunărea, cu Oltul, cu lacul şi cisterna. În privinţa apelor subterane oligominerale, ape plate sau gazoase, România e din nou, cum scriu religioşii, Grădina Maicii Domnului. Avem îmbutelieri de peste 200 de ani care astâmpărau setea împăraţilor lumii şi mă refer la cea mai titrată apă minerală plată sau carbogazoasă care iese din Munţii României, cea de la Borsec. Avem ape care ies din inima stâncilor, la Stânceni sau de sub crucea Bucegilor, în Prahova. Avem ape din izvoarele noastre subterane găsibile, la preţuri accesibile, în toate magazinele. Sigur, unii, mai fiţoşi, cumpără ape franţuzeşti sau italieneşti, tot din magazinele noastre. Marile firme, nesilite de nimeni, au aplicat, spre a-şi proteja marca şi a nu fi pradă unor contrafaceri, sigilii suplimentare pe capacul sticlei. Statul zice că nu-i destul şi e nevoie de un timbru. Ce face timbrul? Complică tehnologic îmbutelierea apelor care vin din subteranele lui Dumnezeu, cerul nostru limpede de sub munţi şi în rest nu face şi nu garantează nimic. Garantează, prin adaosurile inutile de tehnologie, o sporire de preţ în defavoarea însetatului care intră în magazine. Cu ce ţi-a greşit, domnule stat, cumpărătorul român? Că poţi duşmăni sau jefui suplimentar companiile româneşti care îmbuteliază, la capătul unor uriaşe investiţii, te cred. Te cred fiindcă e singura zonă unde mai găseşti şi investitori români. Un organism anume creat de stat face mereu tot ce-i stă în putinţă pentru a anula apartenenţa apelor minerale la investitori autohtoni. Le tot verifică şi reverifică licenţele, le tot încarcă obligaţiile, îi tot scotoceşte şi insultă prin avalanşe de controale, doar, doar vor vinde costisitoarele lor investiţii şi se vor lăsa păgubaşi. Timbrul? O şmecherie. Nu rezolvă nimic în chestiunea autenticităţii şi nici a cantităţii exploatate. O singură observaţie, din multele pe care le-au făcut publice experţii în domeniu: Cum rezolvă timbrul, inexistent în UE, chestiunea sticlelor importate din ţări comunitare? Ne certăm iar cu Clubul European în care am intrat cu greu? Obligăm Franţa sau Italia să-şi pună timbre pe sticle, fiindcă aşa sună bâzdâcul unora de la Bucureşti, cu interese care nu-s greu de ghicit? Ne dăm noi mai ai naibii sau vrem să mascăm hoţii interminabile şi mari interese de partid? Apa poate deveni un interes de partid? O-ho! Poate şi încă ce interes!