Peste o sută de bolnavi de la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca Mică, din comuna Cornu Luncii, fac recuperare în ateliere ocupaționale. „Legați” de suferința fizică și psihică, suferind de boli cronice, boli care le-au afectat mintea și sufletul, și pentru care necesită tratament permanent, beneficiarii sunt bucuroși atunci când li se dă o sarcină și pot lucra într-un atelier de meșteșuguri. CV-ul acestor oameni s-a transformat într-un certificat de handicap, care-i ajută să fie adăpostiți și îngrijiți într-un centru de recuperare. Majoritatea au fost internați de cel puțin patru, cinci ori într-un spital de psihiatrie și necesită tratamente neuroleptice foarte costisitoare. Unii se cred domnitori, alții polițiști, alții directori sau artiști.
Fiecare are o poveste de viață reală, pe care majoritatea nu o mai ține minte, și una virtuală, cea „brodată” pe culoarele spitalelor și ale centrelor prin care au fost internați. Terapia ocupațională este o soluție pentru bolnavi, bărbați și femei, care din cauza bolilor fizice și psihice și-au legat destinele de Sasca Mică, bolnavi care își petrec o mare parte din timp în cele 11 ateliere de țesătorie, croitorie, tricotaje, artă populară, cizmărie, art-terapie (pictură pe pânză și pictură pe sticlă), sculpturi în lemn, confecționat lumânări, tâmplărie și fitoterapie. De aceste programe de recuperare pentru bolnavii neuropsihici de la centrul din Sasca Mică se ocupă 21 de persoane: educatori, instructori de educație și pedagogi de recuperare. Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca Mică este subordonat Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Suceava.
Ajutor din străinătate pentru înființarea atelierelor ocupaționale
Primul atelier înființat la Centrul de Recuperare Sasca Mică a fost cel de țesătorie, în anul 1992, cu ajutorul Fundației Aine Patenschaft Für Sasca Mică din Germania. În anul 2000, cu sprijinul Fundației Bridges din America, la Sasca Mică s-au înființat atelierele de tricotaje, croitorie și pictură. Cel mai mare atelier este cel de artă populară, în cadrul căruia se realizează cămăși tradiționale cusute cu acul pe pânză de casă. Din ce ne-au spus responsabilii centrului de recuperare, activitățile desfășurate în ateliere urmăresc „recuperarea capacităților de muncă, îmbunătățirea comportamentului motric, sprijinirea relațiilor interpersonale, cultivarea deprinderilor de muncă, respectarea unor reguli ale bolnavilor, cum ar fi: programul de lucru din ateliere, respectarea ordinii și disciplinei, a curățeniei la locul de muncă, formarea și dezvoltarea simțului artistic prin activitățile de artă, dezvoltarea dragostei față de natură, cunoașterea și recunoașterea plantelor medicinale”.
Expoziții cu obiecte lucrate de bolnavii de la Sasca
Bolnavii internați în centrul social de la Sasca Mică, îndrumați de instructorii de educație, reușesc să facă diferite munci, precum „tricotatul, croitul unui material textil, cusutul lenjeriei de pat, tăiatul cordelelor, împletitul rogojinilor din material textil, țesutul în războaiele de țesut”. Purtătoarea de cuvânt a DGASPC Suceava, Nicoleta Daneliuc, ne-a spus că alți bolnavi de la centrul din Sasca Mică au învățat cizmărie, au învățat să sculpteze în lemn, să picteze, să deseneze, să realizeze cusături artizanale sau să culeagă plante medicinale. Unii dintre bolnavi sunt foarte bucuroși că li se încredințează o anumită sarcină.
Mulți lucrează în agricultură, la serele centrului, în gospodărie, la îngrijirea animalelor. În acest fel își „ard” energia și fac mai puține crize decât dacă ar sta în dormitoare, fără ocupație. Sunt și persoane care nu sunt deplasabile, acestea având nevoie de mai multă îngrijire din partea personalului din centru. Obiectele realizate de bolnavii de la Sasca Mică sunt expuse în ateliere, la expoziția permanentă din centrul de recuperare, la expoziții organizate cu ocazia diferitelor evenimente (Ziua persoanelor cu dizabilități, Zilele comunei Cornu Luncii), iar o parte dintre ele sunt folosite de beneficiari (căciuli, fulare, ciorapi, mănuși etc.), precum și la decorarea camerelor beneficiarilor.
Chiar dacă au priviri „încrucișate”, se leagănă sau, dimpotrivă, se țin de tine până ce le dai un bănuț sau îi mângâi pe creștet, unii dintre acești bolnavi au fost cândva „oameni mari”. O parte dintre ei au copii care îi vizitează și varsă lacrimi la fiecare despărțire. Alții nu mai au pe nimeni sau familia nu vrea să-i mai viziteze. Soarta ne separă unii de alții, uneori, într-un mod dureros. De multe ori, nu putem schimba cursul vieții, însă putem să le fim alături acestor oameni care se mulțumesc și cu o vorbă bună, cu o mângâiere, cu un zâmbet. Ce ne costă?
