Amintiri din Comunism

Cu toată conștiința mea de clasă antimonarhică, anticapitalistă și imperialistă, văzând la TV multe castele și palate din Franța, mă gândesc acum că parcă mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un asemenea edificiu arhitectonic, în tinerețe, evident. Fostul activist de la municipiul de partid, Toader Moraru, mi-a cerut în scris să menționez că nu voi cere locuință în Suceava, când am revenit de la Botoșani, în 1969. Atunci primeau cu prioritate cei din fabrici și uzine, dar și cei cu pile la partid. Un vechi prieten din anii culturii socialiste, care locuiește într-o garsonieră, mi-a spus: „oare cum se simt tâmpiții care au case cu 10-20 de camere?“ Evident, darwinist vorbind, sunt fericiți, am adăugat eu. „Aiurea“, mi-a replicat el, „tâmpiții nu pot fi fericiți. N-au destui neuroni.“ Mă rog, trăim în capitalism, liberă inițiativă, democrație, libertate etc.
Să revenim iarăși la Elena Ceaușescu, numită de propaganda comunistă „savant de renume mondial“. În toată Europa și în America, cel puțin, primea mari distincții științifice, în vizitele oficiale. Ea a făcut, cred, liceul la fără frecvență, ca toți activiștii, adică nu prea a învățat mult, dar poate mă înșel. Între 1955-1958 a urmat cursurile Universității muncitorești, făcută special de Gheorghiu-Dej pentru activiști. El însă a rămas probabil cu cele 7 clase primare. Nu-l interesa liceul și alte școli de partid. A rămas muncitorul promovat de partid în cel mai înalt post. Interesant este că această universitate a avut doar o promoție, pe urmă s-a desființat. Fostul meu director Cojocaru de la actualul liceu „Samoil Isopescu“, activist regional pe atunci, a făcut cei trei ani de universitate muncitorească. Poate a fost coleg cu Elena Ceaușescu. Nu știam pe atunci nimic despre soția noului secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu, în 1965. Poate că atunci l-aș fi întrebat. Mulți spuneau că doctoratul și l-a dat cu academicianul chimist de la Iași, Cristofor Simionescu, rector al Institutului Politehnic, de loc din Plopeni. Am corespondat cu el când lucram prin cultură.
Primul președinte al republicii noastre socialiste, Nicolae Ceaușescu, avea o adevărată slăbiciune pentru pușcăriași. Între 1980-1989 a dat multe amnistii pentru infractorii care erau condamnați la pedepse de până la 10 ani, în general. Din acest punct de vedere miliția populară avea mult de furcă cu ei, între care și mulți recidiviști. Chiar și populația orașului nostru, în nopțile pline de întuneric, era amenințată pe străzi de hoți și huligani. Oamenii erau chiar exasperați de prezența infractorilor în condițiile atâtor privațiuni din epoca de aur. De ce îi era milă lui Ceaușescu de bandiți mai mari sau mai mici? Poate pentru că stătuse și el în pușcărie, în tinerețe? În loc să-i țină la lucru, la canal și Casa Poporului, neiubitul nostru conducător îi trimitea acasă. Dar cum majoritatea nu aveau casă, se apucau imediat de furat și tâlhărit. Cred că aici a avut un rol și tovarășa lui de viață, care intervenea pentru scăparea de pedeapsă a unor oameni care au încălcat legea. Am dat un exemplu din Suceava. „Sinistra“ soție a dictatorului avea de fapt un suflet bun, aș zice chiar sensibil. Mama a plâns mult la moartea lor. Nu-mi plăceau încă de atunci grosolăniile și alte cuvinte injurioase spuse la adresa ei de activiști sau de unii ziariști bolșevici, vopsiți precum pupăza din tei. I s-a făcut și o biografie oribilă, plină de acuzații indecente și insultătoare, evident sută la sută mincinoase. Încă din primele luni ale anului 1990, în forul meu interior am început să mă revolt și i-aș fi luat apărarea. Dar unde să scriu? Ziarele, foste comuniste, erau cu brasarde tricolore revoluționare și n-ar fi publicat așa ceva. Și totuși, undeva i-am luat apărarea lui Lenin, care a adus comunismul, e adevărat, dar pe mine m-a impresionat totdeauna simplitatea lui, faptul că locuia în camera servitorilor țarului și, evident, pentru că era inteligent. Am atacat, însă, încă de atunci, în scris, șleahta de activiști de rang înalt. Referitor la Lenin, nu mi-a plăcut cum s-a dat jos statuia lui, făcută de un maestru sculptor. Statuia trebuia lăsată la locul ei, am mai spus. Și acum aș dori să fie amplasate undeva și cea a lui Lenin, și a lui Stalin. Statuile sunt opere arhitectonice și fac parte din istoria orașelor. Cominterniștii bolșevici au dat și ei jos statuile fostelor personalități burghezo-moșierești, inclusiv pe cea a regelui Carol I, pe care nu-l prețuiesc, dar statuia lui da. Sigur că tot apărând-o pe Elena Ceaușescu uit că ea a știut de suferințele românilor în epoca lor neagră. Era și ea molipsită de boala lui Ceaușescu pentru viitorul de aur al poporului. Prezentul trebuia trecut prin crâncene sacrificii. Amândoi știau acest lucru și știau și activiștii de partid și de stat.