Amintiri din Comunism

Până la urmă, peste ani, va fi uitată şi perioada comunistă, cu epoca ei de aur. O altă epocă din istoria noastră nefericită a fost cea fanariotă. Cred că a fost mai crudă şi insuportabilă decât comunismul. De-abia după 50 de ani, în vremea lui Eminescu, a început să fie uitată cumplita vreme fanariotă de 100 de ani. La Eminescu, încă, grecii erau printre cei mai urâţi străini. Sigur că în concepţia lui puţin xenofobă (el însuşi avea tatăl armean, iar mama de origine rusă), amintea de bulgari, evrei şi alţi străini. Era ceva obişnuit atunci în toată Europa. Se constituiau state pe baze etnice. În „Doina” Eminescu descrie urdiile tătare şi calmuce şi nu cele ruse, cum s-a tot crezut. Oarecum, tot pe atunci, a apărut şi pericolul rusesc, mai ales după ce au fost luate, în 1878, teritoriile de la gurile Dunării, numite Basarabia, azi în Ucraina. Dar România a primit Dobrogea, mult mai valoroasă decât acele teritorii. Deci, cum a uitat lumea de fanarioţi, aşa va uita şi de bolşevicii cominternişti, de frigul, foamea şi celelalte urgii ale epocii de aur ceauşiste. Urgia mea cea mai mare a fost reîncărcarea singurei butelii de aragaz pe care o aveam. Cred că de asta atunci n-am fost supărat de împuşcarea lui Ceauşescu. Trebuie să recunosc că de la 23 de ani nu am mai răbdat de foame până în prezent. Am mâncat destul şi în epoca de aur. Am mai spus că eu am crescut având în minte principiul mamei: stomacul n-are oglindă, o expresie populară pe care n-am mai auzit-o. În tinereţe nu se mănâncă mult. În copilărie şi adolescenţă da. Apoi vin bătrânii pensionari, care iarăşi mănâncă mult. Salamul cu soia, când se găsea la coadă, era bun şi sănătos. Evident că am stat la coadă la alimente în epoca de aur şi asta pentru că aveam familie şi un copil. Dacă eram singur, n-aş fi stat niciodată la coadă. Se putea mânca alcool, vorba unui prieten trecut de mult în nefiinţă. Am analizat comunismul pe toate feţele. Despre transformarea mea în om nou încă mai sunt multe de spus. Lozinca „Partid iubit, părinte drag, îţi mulţumim!“ era compusă de un activist sau un poet pentru tineri, asta în epoca de aur. Câte sute de mii de spectacole au dat copiii în Cântarea României! Aici ajungem iarăşi la literatura care-l cânta în versuri pe epopeicul nostru conducător. Dar cineva o cânta mai ales pe doamna Ceauşescu, căreia eu, postum, i-am analizat viaţa cu mai multă consideraţie. Un punct din cele care-mi creionează profilul de om nou educat de comunism este reconsiderarea totală a soţiei fostului dictator. Nu ştiu dacă şi ea era înnebunită după viitorul de aur al poporului român. Era o femeie simplă când s-a căsătorit cu tânărul N. Ceauşescu, deja îndoctrinat şi cu câţiva ani de puşcărie la activ. Dacă Antonescu îi trimitea la Odessa, împreună cu tatăl meu, în august 1941 acolo le rămânea oasele bolşevicilor din lagărul de la Tg. Jiu. Elena Ceauşescu a fost o soţie model şi promovarea ei a fost opera soţului, care tot model în căsnicie a fost şi el. Versuri dedicate doamnei Ceauşescu scria CVT, ajuns politician controversat după 1990. Aşa-zisul cabinet 2 de la CC, condus de Elena Ceauşescu, a fost condamnat cu mânie proletară şi cu o neruşinare grosolană de bolşevicii care-i sărutau zilnic mâna. Cabinetul 2 este şi acum demonizat de foşti membri CEPEX, secretari CC, membri ai CC al PCR. Acum îi doare pe toţi dinozaurii bolşevici în cot de totul. Au fii, nepoţi, alte rude mari capitalişti, cu ajutorul lor neprecupeţit. Repet din nou, eu o apăr pe doamna Ceauşescu, chiar dacă venea în vizită prin ţară împreună cu soţul său. A mers alături de el la moarte, cerând doar să nu i se lege mâinile cu sârmă, mi se pare. Românii au o tradiţie în a-i executa pe conducătorii lor. Cei care au pregătit uciderea au fost însă Silviu Brucan şi alţi cominternişti. Plutonul de execuţie al lui Antonescu a fost format de oameni ai cominterniştilor. Am aprobat totdeauna execuţia lui Antonescu. Ceea ce tot repet este că nu i-a trimis pe front în linia întâi pe toţi cetăţenii României şi mai ales nu i-a trimis pe bolşevici. Iar Antonescu a mai tras şi cu tunurile în ţărani în 1907, după cum se ştie. Şi aici bifez o altă idee a conştiinţei omului nou, care se pare că am devenit, cel puţin parţial.