În satul Hancea, numărul romilor l-a depășit pe al ”românilor”

Comunitatea de romi căldărari din Hancea - Verești are aproximativ 700 de persoane, dintre care 300 adulți cu drept de vot. Până în 1990 erau cam 500 și toți se ocupau cu fabricarea cazanelor. Acum, numărul căldărarilor a depășit numărul ”românilor” din sat, care nu trece de 650. Cei mai înstăriți au firme și-și plătesc dările la bugetul local.

Romii din Hancea își spun ”țigani”. Ne povestesc că au fost sedentarizați aici în 1961-1962, după ce au fost bătuți și fugăriți de români de la Bursuceni. ”Tata avea și casă la Bursuceni, dar cei mai mulți erau cu cortul, stăteau în capul satului. I-au bătut românii și i-au fugărit”, ne-a spus Dorel Stănescu, țigan înstărit, cu afaceri în construcții și fier vechi.

Primele case au fost construite în anii '70 - '80, când au primit teren de la CAP sau de la primărie. În ultimul deceniu și-au cumpărat teren și s-au extins, astfel că acum cele peste 80 de locuințe ale comunității rome sunt pe aproape două hectare de teren.

Ca şi consătenii lor, romii şi-au construit iniţial casele din chirpici, apoi, după revoluţie, din cărămidă. Interioarele sunt relativ asemănătoare, neavând ca specific decât poate culorile mai vii preferate nu doar la amenajări interioare, ci și la îmbrăcăminte. Casele sunt cele care marchează diferenţele de status în interiorul comunităţii.

Cele mai mari sunt două case cu turnuleţe, cu câte 14 camere şi living imens, aparţinând unor membri ai comunităţii care se abat de la medie. În rest, diferenţele sunt mici, cei mai înstăriţi au patru-șase camere, cu sobe din cărămidă sau teracotă ori cu centrală proprie, aparatură electrocasnică, echipamente audio-video și calculatoare. În curți sau la poartă sunt automobilele personale și multe nu ieftine.

 

 

Necăjiţii trăiesc în continuare cu soba de tablă în casă, care ţine cald cât are foc, au în medie una, două camere, sunt mai aglomeraţi decât ceilalţi şi, din punct de vedere al plasării în comunitate, sunt împinşi spre margine, la ”Șatră”. În Șatră casele sunt construite haotic, fără nici un plan și sunt lipite unele de altele. Un incendiu ar fi catastrofal. Aici romii au fost lăsați să construiască în voie, în schimbul voturilor pe care le-au acordat în bloc celor care le-au promis mai mult. Într-o casă locuiesc în mod tradițional 3-4 generații, dar în Șatră lucrurile sunt dramatice. În acest cartier al satului trăiesc peste 400 de oameni și nu există nici măcar o singură toaletă. Unul dintre locatari, Victor Cezar Stănescu, ne invită să mergem la fiecare casă în parte pentru a ne convinge de adevărul spuselor sale.

”Căutați casă cu casă. Nu există nici măcar o toaletă. Toți mergem și ne facem nevoile în râpa din spatele caselor. De cum se încălzește, nici nu se mai poate respira. Să veniți vara, să vedeți ce duhoare este. Avem nevoie de canalizare neapărat”, ne spune Cezar Stănescu. Îi întrebăm pe cei din comunitate de ce nu-și construiesc WC-uri în curte, până când rețeaua de apă și canalizare va ajunge pe străzile lor. ”Nu avem unde. Casele sunt lipite una de alta, unde să construim? Cu apa ne descurcăm, avem fântâni, dar canalizare ne trebuie obligatoriu”, a fost răspunsul lui.

Amplasarea toaletelor pare să fie o problemă care are legătură cu tradiția țigănească. Un alt localnic, Dorel Stănescu, țigan înstărit, care locuiește în centrul satului, ne invită să-i vizităm casa. Spațioasă, plăcut amenajată și îngrijită, cu bucătărie, baie, dar fără WC. În fața mirării noastre, ne spune că ”țiganul nu-și face nevoile în casă, în locul unde doarme și mănâncă. WC-ul e obligatoriu afară”.

Revenind în Șatră, aflăm că aici locuiește și mediatorul școlar Viorel Stănescu, care pare stânjenit de cele spuse de vecinii săi despre toalete. Mută discuția spre schimbarea mentalității în probleme pe care le consideră mai serioase, cum ar fi căsătoria între copii. Propria sa fiică, Rebeca, are 14 ani și chiar dacă  părinții n-o mai lasă să meargă la școală, n-au măritat-o încă. Rebeca ne spune că-i plăcea cartea și ar fi vrut să învețe mai departe, dar familia a hotărât că știe destule și nu a mai lăsat-o. ”O mai las să crească până la 16-17 ani. Legea penticostală nu ne mai lasă să ne căsătorim copiii de tineri”, explică Viorel Stănescu de ce nu-i fata măritată.  

 

 

Și Dorel Stănescu mai are două fiice necăsătorite, una de 16 ani și una de 18 ani, dar nu religia este principala motivație că nu le-a măritat. Chiar dacă el s-a însurat la 14 ani, iar Matasa, soția lui, avea abia 12, ”vremurile s-au schimbat și țiganii, la fel”. Dorel nu a găsit încă ginerii potriviți pentru fetele lui pentru că aceștia trebuie să fie obligatoriu căldărari și ”cu stare”. Nici nu intră în discuție să-și lase cumva fetele să se mărite cu ”români” sau cu vreun țigan sărac. ”Românul, ca soț, e mârșav. O iubește doi ani și pe urmă o lasă. La noi, la țigani, căsătoria e până la moarte. Chiar dacă țiganul se mai duce la altele, scutură pălăria și vine înapoi acasă, la femeie și copii. Femeia nu are voie să greșească, treaba ei este să vadă de casă și familie, nu să se uite la alți bărbați. Cât despre avere, dacă vine unul ca mine, îl accept. Cei necăjiți să-și caute fete la nivelul lor”, ne lămurește Dorel.

Căsătoria este negociată între tatăl fetei și tatăl băiatului, mamele sau viitorii soți nu au nici un cuvânt de spus. În schimb, mamele trebuie să-și învețe fiicele să gătească, să aibă grijă de casă și trebuie să se îngrijească de zestre. Fetele lui Dorel vor primi ca zestre ”aur  și tot ce trebuie la o casă, de la mobilă până la perne”. Familiile ginerilor vor plăti nunta, care va trebui să fie pe măsura poziției pe care o ocupă Dorel în comunitate.

 

 

Țiganii prosperi din comunitatea de la Hancea au fie afaceri, fie sunt urmașii celor care au fost deportați la Bug, în timpul regimului Antonescu. Aceștia formează un mini-cartier în centrul satului, cu case noi, îngrijite, căruia îi spun chiar ”Bug”. Cei necăjiți stau în Șatră şi fac în continuare tigăi și cazane, ca și strămoșii lor. Deprind meșteșugul de mici și încearcă să supraviețuiască vânzându-și marfa prin satele din jur, iar vara, în țară.

În Hancea, cu excepția Șatrei, casele țiganilor sunt printre cele ale ”românilor” și nu par să fie probleme de conviețuire. Peste 90 la sută dintre ei aparțin cultului penticostal, nu sunt consumatori de alcool și nu intră în conflict cu vecinii. Trăiesc unii lângă alții, dar se roagă separat. ”Țiganii sunt mai gălăgioși, românii ziceau că-i deranjează, când mergeam la casa lor de adunare, așa că am cumpărat pământ și ne-am făcut-o pe-a noastră. E mai bine pentru toată lumea”, ne spune Dorel.

Legat de această trăsătură menționată chiar de el, îl întrebăm de ce merg țiganii în grup, atunci când au treabă la o instituție, indiferent că este vorba despre spital, tribunal, școală sau primărie. De cele mai multe ori, populația majoritară percepe acest lucru ca o formă de agresivitate din partea lor. ”Nici vorbă!, răspunde Dorel. Noi, țiganii, suntem uniți, de asta mergem împreună. Merge toată familia, care la noi e numeroasă”.

Din ce spune el, este mai curând o formă de protecție, de apărare în fața unei eventuale încercări de a fi trași pe sfoară.

Suspiciunea este, de altfel reciprocă. Atât din partea ”românilor”, cât și din partea țiganilor, primim asigurări că în Hancea nu există discriminare. Dar ”românii” nu dau ”bună ziua” țiganilor, indiferent de poziția socială pe care o au, ne spune Dorel, iar de la alți săteni am auzit frecvent ”țiganul tot țigan”, în legătură cu diverse stereotipuri negative legate de comunitatea romă.