Nu "regal de blues", ci imperial!

În anul 2000, pe când se pregătea să plece la Bacău pentru o „cântare” alături de prietenul său, al meu, al nostru, Valu Răcilă, Fane Adumitroaie s-a întins pe pat pentru a se odihni puţin înaintea nopţii grele (c-aşa-s toate nopţile cu blues!) care-l aştepta. Alaltăieri, Vali mi-a povestit continuarea: „Îl aşteptam, mai ales că urma să fie o cântare deosebită, că era de ziua fiicei mele... şi uite-aşa, din 2000 încoace, mă bucur de ziua ei şi plâng în amintirea lui Fane”. Prietenii (mulţi, că nu-mi amintesc ca pe Fane să nu-l fi iubit cineva) i-au organizat în 2001 o primă ediţie a acestui Festival „in memoriam”, la Suceava, după care l-au mutat la Bucureşti, unde şi blues-ul, şi Fane, se bucură de apreciere şi de interes parcă mai consistente decât aici, la Fane acasă. Acum, în 2013, după o veritabilă bătălie (cu inerţia, cu el însuşi, cu „tradiţia” care spune că la Suceava tot ce nu-i „tropoţîcă” nu are audienţă), iată că Bobby Stroe a reuşit să-l readucă pe Fane acasă. Adică Festivalul care-i poartă veşnic numele: Music Fest „Fani Adumitroaie” - Blues No Mercy. Alături de Bobby a pus umărul şi Miki Tewe, cel care a ţinut Festivalul viu peste timp, şi căruia îi datorăm mult mai mult decât recunoştinţă, şi nu numai pentru asta.

Cele două „seri” desfăşurate la Talciocul Cultural (gazdă excelentă, unde toţi coloşii prezenţi pe scenă s-au simţit realmente acasă) au degenerat în sensul că fiecare din ele a durat până la crăcănatul de ziuă, adică până pe la 4,30. I-am întrebat pe Bobby şi pe Miki dacă a existat vreun muzician care să fi refuzat invitaţia sau care să nu fi putut veni. Nu. Dimpotrivă: Hanno Hofer a sunat el, ameninţându-i că-şi umple două buzunare cu muzicuţe şi dă buzna dacă nu-i invitat! Cum adică să nu-l inviţi? Sau altfel spus: se poate blues în România fără Hanno!? Debutul Festivalului i-a adus pe scenă pe Pegas. Alături de Sorin, Vasea, Alin şi Daniel, pe scenă a urcat şi Alex Pattie, adică Alexandra Cuza, fenomenul cu o voce aflată la intersecţia dintre Janis Joplin şi Păuniţa Ionescu. Minunata a fost atât de.. minunată, încât a ajuns să strice Festivalul! Adică au chemat-o pe scenă, indiferent de formula stabilită iniţial, să cânte alături de ei, toţi: şi Berti, şi Raul, şi Rareş, şi Hanno, şi Clay, şi Joe. Dacă ar fi să aleg un „best of” din cele 15-16 ore de Muzică, zău dacă aş şti. Sau, spus altfel, n-a fost o secundă care să nu fi constituit o încântare supremă. Hai să fac o selecţie strict sentimentală: m-a distrus (consolarea e că pe toţi, nu numai pe mine) Raul Kusak, un keyboard-ist realmente uriaş, care a scos din uzina Hammond pe care şi-a cărat-o, sunete aduse tocmai de Acolo, din locul unde e Fane acum. Raul a cântat preţ de vreo... 10-12 ore!, dând-o din blues în jazz, în funky, în rock'n'roll sau sympho, ba mai înfigându-şi (numai când trebuia!) şi fesele în clape, că doar n-or fi Keith Emerson şi Jerry Lee Lewis chiar unicate pe Terra. Apoi, Joe Rusi, rădăuţeano-norvegianul care a făcut ca „Oh, Well”-ul lui Fleetwood Mac să pară o glumă pe lângă versiunea lui, în care i-au fost alături Dani Saghin („băsar" cum în ţară altul nu-i; n-o spun eu, care sunt onorat că am pescuit de câteva ori cu el, ci au spus-o, şi acum, „greii” alături de care a fost pe scenă) şi, desigur, Naşu`, Claudiu Purcărin (Nightlosers, ex-Sistem), care numai cu Pegas şi Electric Blues n-a cântat, în celelalte 14 ore fiind la datorie. Berti Berbera a fost ca întodeauna impecabil şi, fără discuţie, este una din cele mai impresionante voci din toată muzica românească. Rareş Totu şi-a etalat întreaga măiestrie la chitară, făcându-ne să înţelegem exact de ce a fost ales „best guitar player” şi în România, şi în Ungaria. I-am lăsat la urmă pe Hanno şi pe texanul Clay Windham care, când au fost împreună pe scenă, ne-au încântat cu un blues de-a dreptul „intelectual”, presupunând că cei doi termeni nu sunt incompatibili. Şi nu sunt. Aş putea umple tot numărul de azi al ziarului cu câte s-au petrecut acolo, la Talcioc. Din motive de spaţiu, închei spunând că măcar pentru vreo 3 minute, sâmbătă noaptea, pe la ora 2, Talciocul Cultural s-a transformat în Catedrală: Vali Răcilă şi Raul Kusak au oficiat împreună, preţ de vreo 3 minute, o „slujbă” pe voce şi clape pe care nu cred, ci ştiu, Fane a ascultat-o.