Fost militar sucevean, șef peste bucătărie la mănăstire

La Mănăstirea Rarău, aflată sus, pe coclauri, în muntele cu același nume, între fasolea cazonă fiartă la cazan și deliciosul borș călugăresc există o legătură specială. Un fost militar este acum șef suprem peste tot ce fierbe în oală.
Vasile Popescu, fratele care se ocupă de bucătăria mănăstirii, nu zice prea multe despre el. „E o poveste lungă. Ar trebui prea multe cuvinte”, spune modest. Este de loc din Stulpicani, dar ca maistru militar a stat mult timp în Suceava. Cu mănăstirea la care se află acum s-a întâlnit încă din copilărie, dar nu credea că va fi locul în care își va găsi cândva pacea și un fel de nouă meserie.
„Vin aici de la 12 ani. Bunicul meu era apropiat de mănăstire. Îmi aduc aminte că am venit și când era mănăstirea închisă, erau vremuri grele, iar părintele stareț era paznic. Am ajuns seara și au sărit câinii pe noi. Ne-au primit cu ceai și pesmet. Era mănăstire săracă…pe urmă am mai venit pe la 17 ani. M-au chemat să fac niște solzi de lemn pentru placat pe perete. Există și acum acei solzi. Am lucrat vreo două luni aici și pe urmă m-a luat viața pe val, n-am mai venit ani în șir, m-am apucat de militărie. M-am întors abia după ce s-a prăpădit soția mea, după 36 de ani…Credeam că nu am chemare, dar părintele stareț a insistat să vin. Și am găsit aici liniștea”, povestește repede Vasile Popescu, parcă vrând să fugă de amintiri.
La mănăstire s-a făcut repede util, într-un mod în care probabil nici el nu se aștepta. Gătește uimitor de bine, din ingrediente simple. Ai spune că și din nimic poate face bucate gustoase. Oalele stau aliniate militărește pe plita uriașă, fierb disciplinat și le dirijează din când în când misiunea cu o învârtire rapidă de polonic. În jur e însă pace patriarhală și o iconiță veghează blând până și lucrarea bucătărească.
„Asta cu gătitul nu e o treabă învățată special. E un dar. A început încă de când eram acasă. Am făcut, ca tot omul, o tocană de cartofi și s-a nimerit gustoasă. Asta fac și aici, mâncare obișnuită, cum faceți și voi acasă”. Numai că oaspeților nu prea le vine să creadă. Invitații cer rețete, pentru că până și mămăliga rece e ciudat de gustoasă, de parcă ar avea vreun ingredient secret.
„Dar nu e nici un secret. Atâta doar că nu folosim condimente din cele cu chimicale. La noi toate legumele le păstrăm în gospodărie, așa cum sunt ele de la natură, curate, de cu toamnă. Numai cu ele gătim. Gustul mâncării e dat de legume. Și poate de aerul curat care face oaspeților foame adevărată”, glumește omul timid.
Obștea Mănăstirii Rarău numără 18 suflete. Și nu duce lipsă de oaspeți. La fiecare sfârșit de săptămână sau înainte de vreo mare sărbătoare, Vasile Popescu gătește pentru câte o sută de persoane. Cam atâția oameni trec pragul sfintei mănăstiri, în căutarea liniștii și rugăciunii sau măcar a unei vorbe bune ca un leac pentru suflet din partea părintelui stareț Veniamin Baican. Străinii nu-s priviți ca intruși în sfântul loc. Este primit cu blândețe și înțelegere creștină orice drumeț rătăcit. Și nimeni n-a plecat de acolo vreodată neîmpăcat și neomenit.