Luminița este la capătul tunelului!

În ultimele luni, am căutat împreună acele repere care pot ușura înțelegerea fenomenelor ce ne afectează existența. După dec. 1989, puțini au fost interesați să ne lumineze noul mediu social, politic și economic în care urma să ne organizăm viața. Așa se explică confuziile în termeni, opțiunile greșite și psihologia eșecului. Cei care persistă să ne descifreze hibele statului postdecembrist sunt ignorați. Recalcitranți – cum suntem – îi tratăm cu dispreț și aroganță diletantistică: „Ce mai vrea și ăsta”. La o analiză atentă, remarcăm caracteristicile criptocomunismului camuflat în idealism democratic. Paternalismul, cultul personalității, structura partidelor, caracteristicile discursului public și tehnicile de manipulare, toate de proveniență comunistă, și-au pus amprenta pe evoluția României în acești 35 de ani. Oricât ar fi de neplăcut, foarte puțini gândim democratic. Așadar, noi suntem cei care am încurajat, prin toleranță și indolență, democrația originală și capitalismul sălbatec. Fiecare perioadă electorală a modificat dramatic structura clasei politice și a deteriorat calitatea morală și profesională a aleșilor noștri. Clasa politică este utilizată pentru a satisface ambițiile unei „rațiuni” care conduce din umbră (foști securiști, interese economice, nostalgici ș.a.m.d.). Găsim explicația fenomenului în filozofia lui Friedrich Hegel despre „Viclenia rațiunii”. În plan intern, acest model de Realpolitik a încurajat conduceri arbitrare și păguboase. În plan extern – imaginea României a trecut prin toate etapele și a eșuat în penibil. După ce s-au pierdut șase luni pentru alegerea unui președinte care semna public declarații ce nu erau de competența sa (creșterea TVA), România s-a întors la status quo ante. Lăsând deoparte procedura de constituire a guvernului, componența și comportamentul partidelor din coaliție, cum este posibil să vorbim despre democrație într-o țară condusă cu cinism, pe principiul „asumării responsabilității” și prin „ordonanțe de urgență” care anihilează rolul Parlamentului și ignoră poporul. De acord cu cele prezentate în articolele despre „Starea națiunii”, se impune modificarea Constituției. Mecanismul Politic (Președinție, Parlament, Guvern) nu este funcțional. Oamenii – chiar și cei mai capabili – sunt tocați în pinioanele acestuia. Prim-ministrul „asumat”, coaliția de guvernare pro-europeană și Parlamentul caricatură – păstrând echilibrele – ne amintesc Tov. Secretar General, Consiliul de Miniștri și Marea Adunare Națională. Opoziția eurosceptică va provoca haosul și va pregăti Revoluția. Acest tablou politic confirmă faptul că istoria se repetă ca o farsă. Societatea românească este divizată. Putem elimina discordia, confruntarea care amintește „lupta de clasă” și nervozitatea ce caracterizează comportamentele sociale. Este suficient să medităm asupra celor prezentate în articolele dedicate Democrației și Libertății. De la Pericle (500-429 î.Hr.), până azi, aceste valori preocupă societățile occidentale și progresează. De asemenea, putem gândi raportarea noastră la patriotism, conștiință națională și suveranitate în așa fel încât să ne revendicăm cu demnitate locul ce ni se cuvine în noua arhitectură mondială. Asta nu înseamnă izolare, ci participare directă, constructivă, cu idei și soluții la problemele reale cu care se confruntă UE și NATO. Această atitudine ne-ar confirma și, de facto, statutul de membru cu drepturi depline. Tot ceea ce întreprinde Omul, animal social – cum îl descrie Aristotel, este Politică. În democrația ateniană, cei care nu se implicau în treburile cetății nu aveau scuză. Se retrăgeau în afara zidurilor, nu aveau drepturi și erau numiți „idiotes” (ιδιωτεσ), adică particulari/simple persoane fizice. Termenul, împrumutat de alte popoare, s-a consacrat drept idiot. Utilitatea noastră în cadrul societății din care facem parte ne produce cea mai mare bucurie. Doar un nărod nu este interesat de soarta semenilor, a locului în care trăiește și nu participă. „Pe mine nu mă interesează politica” este o scuză stupidă.