Inepuizabilul Dușumică

E deja ceva vreme de când nu am mai avut nici ocazia, nici cheful de a scrie despre unul din marii profitori de pe urma unei imagini perfect frauduloase pe care și-a construit-o cu tenacitate și foarte mult tupeu de-a lungul unei cariere caantrenor în care nu a lăsat practic nimic notabil în urmă, cu excepția unui titlu național câștigat cu Astra Giurgiu, în 2016, a cărui semnificație este exact aceea a chiorului în țara orbilor. De altfel, cercetându-i biografia pe Wikipedia, constați cumva stupefiat că exceptând perioada de 2 sezoane de la Giurgiu, între 2015-2017, cariera sa de antrenor începută în 2004 are înșirate nu mai puțin de 24 nume de echipe pe durata celor 18 ani! De fapt, mai puține, fiindcă la unele a revenit după o vreme, inclusiv la cea actuală, Al-Shabab, unde a ajuns a treia oară. Ideea e că cel mai adesea la încheierea unui sezon a fost ejectat, din motive lesne de dedus dacă îi analizezi puțin performanțele, apucăturile și vocabularul. Cum spuneam, Duumicăăsta (dacă credeți că-l cheamă altfel, spuneți-i cum vreți!) reușește să-și creeze o imagine de mare performer, tobăde carte, salvator din dezastre și aducător de trofee, el fiind însă în esență un lătrău nehazos, a cărui singură „calitate” este tupeul inimaginabil. Permanent frustrat pe margine, fie de adversari, fie de arbitraje, fie de mediul ostil, are veșnic ceva de revendicat: elogii pe care doar el știe că le-ar merita, contracte care numai din răutate nu i se pun pe tavă, titluri care i se fură pur și simplu! Când i se înfundă, bate strategic în retragere și dălimbi în dosurile unde tocmai trăsese șuturi. Ultima reușităîn acest sens: elogii fără număr la adresa lui Mutu, pe care îl mușcase cu entuziasm atunci când acesta a semnat cu Rapid contractul care i se răs-cuvenea numai lui Dușumică! Individul este inepuizabil în murdăria lui desăvârșită și îmi stârnește încă mai multă silădecât îmi stârneau pe vremuri Nașu’ și Corleone la un loc!