Din nou despre adaptare

Slavă Domnului că de când pușcăriile s-au umplut cu traficanții de fotbaliști porecliți „impresari” sau (gura păcătosului!?) „procuratori”, cum își ziceau ăia din neamul fraților Becali, ne-am mai domolit și noi cu campaniile de iarnă în care ăștia lansau bombele, iar presa „punea botul”, amplificând golănia conform căreia nu știu câte echipe de primămărime de pe continent erau înnebunite să achiziționeze fotbaliști români. Evident că fenomenul nu s-a mai produs după retragerea „generației de aur”, în ultimii vreo 25 de ani doar vreo 2-3 fotbaliști români mai ajungând pe la echipe de top (Mutu, Tătărușanu, Ștefan Radu și cam atât). Discuția este complexă și include nenumărate aspecte, de la aptitudini, talent, tenacitate, seriozitate, până la educația formală și la spațiul cultural (ea însăși o noțiune de o complexitate extremă). Mi-a venit să scriu acest comentariu în timp ce urmăream la Digi Sport un interviu cu Sol Campbell, celebrul fotbalist englez, coleg în anume vremuri cu Ilie Dumitrescu și cu Gică Popescu, la Tottenham, unde a jucat vreo 10 ani. Toți cei din studio au căzut de-a dreptul în extaz ascultându-l pe fotbalistul ăla care vorbea atât de natural, de relaxat și dezinvolt, cu un vocabular admirabil, cu o mimică și o gestică încântătoare și ele. Pe scurt: i se citeau în fiecare vorbă și gest educația și bunele maniere. De aici, mi-au revenit în minte scrâșnetele pe care le auzim (printre mugete!) la aproape fiecare interviu cu fotbalistul român, alături de privirea limpede, lipsită de orice expresivitate. Exprimarea e la 99,99% dintre ei alcătuită din tipare, majoritatea de o imbecilitate perfectă, de tipul „punem capul în pământ”, „nici ei n-au 4 picioare”, „mergem înainte”. Aceastăsărăcie mentală și educaționalăîi face perfect inadaptabili oriunde în lumea normală, cea în care maneaua ori nu există, ori e doar prilej de mișto. Nu te poți adapta la rock când ești „educat” printre „să moară dujmanii” și „avem valoare d-aia mare”.