Gabriel MANȚĂ

Intrăm în 2023 fără marele Edson Arantes do Nascimento, adică Pelé. Legende sau nu, toți suntem muritori, trebuie să se întâmple cândva cu fiecare, dar niciodată parcă nu suntem pregătiți. Pelé era de ceva vreme în spital cu prognostic rezervat, dar zeul fotbalului l-a mai ținut în viață cât să mai treacă peste el o Cupă Mondială. N-a fost cea a noului Pelé, adică Mbappé, cel care s-a aflat atât de aproape de câștigarea a două trofee supreme consecutive, la o vârstă comparabilă cu aceea a marelui său înaintaș, cu care a fost comparat. Prea bine, poate că Pelé trebuia să rămână unic în privința asta și cred că așa va rămâne și în privința celor 3 Cupe Mondiale câștigate, singurul om din lume cu o asemenea ”povară”. Aș spune că asta l-a adus la nivelul unui Papă al fotbalului, ”cu-a lui trei coroane, puse una peste alta”. Firesc, a curs cu memorialistică, uneori la prima mână. Sunt ziariști care l-au văzut pe viu, avem încă printre noi tricolori care au jucat împotriva Braziliei la Mundialul din ‘70. Eu nu aș putea adăuga mare lucru, îmi amintesc doar secvențele alb-negru de la retragerea sa, când era purtat în triumf de o mulțime de oameni prin fața unei alte mulțimi de oameni. Nu mai văzusem așa entuziasm și emoție, era ceva nou pentru mine. Știam că e o legendă, îmi povestea taică-meu despre Brazilia de parcă era un basm, el fiind un admirator al lui Garrincha, cel cu un picior mai scurt. Spunea că fără Garrincha n-ar fi fost Pelé atât de mare. Dar ăsta e și destin, el a nimerit două generații de execepție, s-a născut când trebuie. Și unde trebuie, căci dacă era peruan, de exemplu, am fi auzit de el așa cum am auzit de Cubillas. Apoi l-am mai văzut pe Pelé, bineînțeles, în filmul ”Drumul spre victorie”. Știu acum că avea atunci 41 de ani, dar niciodată nu și-a arătat vârsta, am văzut unele poze în care părea mai tânăr decât Maradona! De la meciul ăla din film am rămas cu fascinația pentru procedeul numit ”foarfecă”, pe care îl încerc și acum. Obrigado, Pelé!