Unde, ce se strică?

Alaltăieri seara, la orele la care altădată așteptam trepidând să vedem la lucru echipele românești care răzbătuseră până în așa-zisa „primăvarăeuropeană”, ne-am așezat cu ochii în televizor spre a-i vedea la lucru pe reprezentanții noștri în Europa League: nu o echipă sau chiar două, cum aveam cândva, ci doi fotbaliști, Nicușor Stanciu și Ianis Hagi, fiecare jucând la câte una din echipele care se înfruntau direct: Slavia Praga și Glasgow Rangers. Acum se naște întrebarea pe care comentatorii noștri nu o ratează niciodată în cazuri similare din indiferent care sport (cel mai adesea tenis feminin, unde avem mai multe reprezentante și deci șanse mai mari de a se întâlni între ele, dar la fel s-au petrecut lucrurile și la handbal feminin, la meciul CSM București – Râmnicu Vâlcea, din Champions’ League), anume cum e mai bine: așa cum s-a întâmplat datorită tragerii la sorți, adică indiferent de rezultate vom avea un român și în sferturile de finală ori să fi nimerit în optimi meciuri cu alți adversari, și astfel să crească șansele ca amândoi să fi ajuns în etape superioare? Vă garantez că răspunsurile se împart perfect în două, adică 50% dintre eventualii chestionați ar zice una, iar ceilalți… exact invers. După mine, e bine să ai certitudinea prezenței măcar a unuia dintre ei, fiindcă dacă ar fi dat peste Man United, Arsenal ori Milan, chiar și Ajax, nu știu dacă vreuna din cele două ar fi scăpat nebătutăîn ambele meciuri. Așa, a ieșit un 1-1 rezonabil, după un meci plăcut ochiului, și cu cei doi români, purtători ai tricoului cu numărul 10, pe post de eroi ai meciului: Stanciu a înscris golul Slaviei, cu un șut excepțional, iar Hagi a alergat nebunește după o minge ca și ieșită, a ajuns-o și i-a pus o pasă care a însemnat 99% din gol unui coechipier. În principiu, Glasgow păstrează prima șansă, dar Slavia poate înscrie și afară, și de aceea calificarea poate fi a oricăreia. Revenind la băieții noștri, e indiscutabil că fiecare din ei e cel mai bun din echipa sa. E clar că sunt extrem de importanți în angrenajul echipei. Au talent, au tehnică, au de toate. Și totuși, Stanciu nu a făcut niciodată saltul așteptat către fotbalul mare, iar Ianis nu pare nici el pornit pe drumul ăsta. Unde și ce se strică pe drum la fotbaliștii români, astfel încât ei aproape niciodată nu ajung unde ne-am dori cu toții?