Se cam adună…

Am așteptat cu speranțe și emoție meciurile Naționalei din săptămână încheiată alaltăieri, eu având o imagine perfect eronată a ceea ce reprezintă ea în ziua de azi, probabil din dorința de a mai apuca în viața asta să mă mai bucur măcar încă o dată așa cum ni se întâmplatuturor în anii ’90, când ieșitul în stradă după meciurile României devenise o obișnuință. Porneam de nebuni cu mașinile în miezul nopții, fluturam steaguri și jubilam după ce băteam Columbia ori Argentina, neavând nici cea mai vagă bănuială că vom prinde și ziua în care ne va cocoșa Islanda, iar un meci cu Andora ori Liechtenstein va fi privit ca unul dificil fiindcă, nu-i așa?, „nu mai există echipe mici”. Mici nu, dar proaste-grămadăda! Una din acestea se numește România, iar ceea ce nu-mi iese din neuron (singurul rămas funcțional, că pe ceilalți mi i-a distrus jocul naționalei) este cum au reușit băieții ăia prezenți printre vulcani și gheizere la întâlnirea cu pescarii-fotbaliști să centreze de 12 819 ori fix în fruntea băieților ălora, fiecare mai înalt cu 1 metru decât fiecare dintre ai noștri, exceptându-l pe ăla scund (cel mai scund de pe teren, mai mic și decât Mitriță!) care nu sărea la cap, ci o frecala firul ierbii până să ne-o dea de 2 ori în ațe! Refuz să cred că Mirel Rădoi le-a zis să centreze caidioții orice minge sus, cât mai sus. Atunci de ce? Păi, nu-i mai simplu, când primești obiectu’, să dai cu el în ceruri, în loc să încerci o șmecherie, o fentă, un dribling, un un-doi, orice care cere ceva minte și ceva abilitate? Căîn momentu’ când ai scăpat de minge, gata și cu responsabilitatea! Adică tu ți-ai făcut cumva datoria, că nu ți-a luat nimeni mingea, după care, o dată aruncată în careu, colo sus, vinovați sunt ăilalți, că nu sar câte 3 metri ca să dea cu capu’ în ea! Mi-a fost o silă de nedescris văzând atâta prostie, atâta delăsare, atâta nesimțire de fapt. Iar continuarea coșmarului a fost una doar logică: în Norvegia n-a mai dat nimeni cu bășica în ceruri, ci s-au străduit, cât i-a dus neștiința jocului, să o țină la sol. Da, dar tot pe sol se deplasa și Halland, pentru care ai noștri e clar că au o admirație vecină cu venerația: mai aveau nițel și se închinau la el! Nu toți, doar ăia care credeau că ăsta-i vreo zeitate, TGV-ul (adică trenul de mare viteză!). Aș mai scrie, dar m-am plictisit. Și nici nu pot să-mi înfrânez la nesfârșit vocabularul!