Doru POPOVICI

Nimic nu mă poate convinge că accidentările Simonei Halep din perioada în care juca ba minunat, ba penibil, cum dădea Domnul, erau reale. Ne înnebunise pe toţi cu achiluţul, cu spinărica, cu umeraşul. Ale dracului zone, se defectau numai atunci când Simonica începea să dea retururi în tribune, servicii în fileu şi slice-uri până în tavanul sălii. Era perioada în care, după ce am înjurat la ea de mi s-a terminat repertoriul, am declarat că subiectul Halep pentru mine a dispărut şi că niciodată nici măcar nu o s-o mai pomenesc în articolele mele. Supărarea mea provenea din lipsa ei totală, la acea vreme, de a încerca să-şi îmbunătăţească jocul, acolo unde se putea. Simona servea mizerabil, iar toate "scurtele" ei te îmbolnăveau de nervi şi produceau fericire în terenul advers. Mi-am reconsiderat atitudinea atunci când şi Simona a început să acţioneze în propriul ei interes. Progresul ei a fost evident de la un turneu la altul, chiar şi în momentele când a pierdut locul 1 în clasamentul mondial: poţi pierde turnee chiar şi jucând bine ori chiar formidabil, dovada chiar finală masculină din acest an tot de la Wimbledon. Pe parcursul acestui turneu, m-a surprins revenirea Simonei în cel mai greu meci al ei, cel contra lui Miki Buzărnescu, când jocul părea să curgă în favoarea Mihaelei. În acelaşi tur doi, Azarenka făcea spectacol, ceea ce mă făcuse să o văd favorita în turul 3, contra Simonei. Nu numai pe mine, ci şi pe... Mats Willander! Însă Simona ne-a păcălit, măturând efectiv iarba cu Azarenka, apoi şi cu toate celelalte, indiferent de vârstă şi culoare. Iar în finală a atins nu doar vârful de formă, ci punctul cel mai înalt la care am văzut ajungând vreodată o jucătoare de tenis. Fără nicio exagerare, vă jur că este meciul cel mai bun pe care l-am văzut jucat vreodată de vreo jucătoare. Pe Serena, Şarapova, Navratilova, Graf, încă altele, le-am văzut de-a lungul întregii lor cariere, dar vă jur că nici măcar una din ele, în momentele de vârf, nu a reuşit să joace tenisul arătat de Simona Halep în finală de la Wimbledon. A fost, pur şi simplu, perfecţiune. Pentru care nu poţi decât să o admiri şi să-i declari iubire eternă.