Copa America Mare, o glumă proastă

Mai întâi, în zilele premergătoare începutului competiției, am crezut că s-au strecurat ceva greșeli de tipar, din moment ce în grupele de la Copa America figurau ca înscrise Qatar și Japonia. Ulterior, m-am dumirit: nu era nici o greșeală, cele două distinse entități fiind invitate să participe, una în calitate de gazdă a următoarei ediții a Campionatului Mondial, cealaltă… uite-așa! Sau, poate, drept organizatoare a Olimpiadei de anul viitor, cine știe? Oricum, nimeni nu s-a învrednicit de vreo explicație cât de cât plauzibilă. Acum, competiția a ajuns aproape de final (la ora când scriu s-a jucat deja o semifinală), după un parcurs de vreo 3 săptămâni în care jucători aflați printre cei mai buni din lume s-au chinuit să joace cât de cât la sfârșitul unui sezon în care au fost exploatați la maximum de echipele lor de club. Vorbesc despre Messi, Cavani, Suarez, Alves, Higuain, Di Maria, ce mai: fotbaliști excepționali cărora li s-a anulat practic dreptul la odihnă în numele unei competiții pe care e clar că cei mai mulți dintre ei nu dădeau doi bani. Tocmai de aceea, parcă nici lui Messi nu se cuvine să i se mai aducă obișnuitele reproșuri pentru prestațiile sale aproape jenante la naționala Argentinei, unde a făcut atât cât a putut, ba parcă chiar mai mult decât alde Di Maria, de exemplu. Mai trebuie luat în calcul și faptul că superstarurile tuturor naționalelor sud-americane prezente acolo joacă în Europa, având bioritmul adaptat condițiilor de aici, în timp ce în America de Sud este iarnă. Mă rog, nu una foarte grea, dar oricum e mult mai rece decât la noi. Prima finalistă este, așadar, Brazilia, pe care teoretic nu are cine să o mai bată, ea urmând să dea în finală peste Chile sau Peru. Chiar dacă în trecut Chile a mai făcut câte o ghidușie, acum nu cred că se mai poate. Una peste alta, Copa America devine o glumă tot mai proastă de la o ediție la cealaltă. Și tare mă tem că la fel vom spune și despre World Cup după ediția din Qatar.