Doru POPOVICI

Mai întâi, în zilele premergătoare începutului competiţiei, am crezut că s-au strecurat ceva greşeli de tipar, din moment ce în grupele de la Copa America figurau ca înscrise Qatar şi Japonia. Ulterior, m-am dumirit: nu era nici o greşeală, cele două distinse entităţi fiind invitate să participe, una în calitate de gazdă a următoarei ediţii a Campionatului Mondial, cealaltă... uite-aşa! Sau, poate, drept organizatoare a Olimpiadei de anul viitor, cine ştie? Oricum, nimeni nu s-a învrednicit de vreo explicaţie cât de cât plauzibilă. Acum, competiţia a ajuns aproape de final (la ora când scriu s-a jucat deja o semifinală), după un parcurs de vreo 3 săptămâni în care jucători aflaţi printre cei mai buni din lume s-au chinuit să joace cât de cât la sfârşitul unui sezon în care au fost exploataţi la maximum de echipele lor de club. Vorbesc despre Messi, Cavani, Suarez, Alves, Higuain, Di Maria, ce mai: fotbalişti excepţionali cărora li s-a anulat practic dreptul la odihnă în numele unei competiţii pe care e clar că cei mai mulţi dintre ei nu dădeau doi bani. Tocmai de aceea, parcă nici lui Messi nu se cuvine să i se mai aducă obişnuitele reproşuri pentru prestaţiile sale aproape jenante la naţionala Argentinei, unde a făcut atât cât a putut, ba parcă chiar mai mult decât alde Di Maria, de exemplu. Mai trebuie luat în calcul şi faptul că superstarurile tuturor naţionalelor sud-americane prezente acolo joacă în Europa, având bioritmul adaptat condiţiilor de aici, în timp ce în America de Sud este iarnă. Mă rog, nu una foarte grea, dar oricum e mult mai rece decât la noi. Prima finalistă este, aşadar, Brazilia, pe care teoretic nu are cine să o mai bată, ea urmând să dea în finală peste Chile sau Peru. Chiar dacă în trecut Chile a mai făcut câte o ghiduşie, acum nu cred că se mai poate. Una peste alta, Copa America devine o glumă tot mai proastă de la o ediţie la cealaltă. Şi tare mă tem că la fel vom spune şi despre World Cup după ediţia din Qatar.