Și totuși, cât?

Cu totul întâmplător și doar tangențial am menționat nu cu mult timp în urmă într-un articol din această rubrică faptul că s-a ajuns la o supradimensionare a programului competițional într-un mod care cu ani în urmă părea pur și simplu de neconceput. Acum, după ce etapa ultimă din divizia secundă a confirmat pe deplin ideea că n-ai ce cauta să joci fotbal în România (poate nu peste tot, dar lucrul e categoric valabil pentru Suceava) după data de 1 decembrie, ideea mi-a revenit, mai ales că încă mai avem de urmărit ceva fotbal din primele două ligi în acest an. Și noi încă stăm bine, întrucât după ce s-a experimentat vreo câțiva ani, văd că de anul ăsta s-a renunțat la Cupa Ligii, ceea ce reduce din programul încărcat de-a droanga. Gândiți-vă însă ce nebunie e în Anglia, cu un campionat lung, cu 20 de echipe, cu nu mai știu câte Cupe, cu prezențe și în cupele europene… și la fel stau lucrurile și în celelalte țări importante în fotbalul mondial. Se joacă în neștire, cam câte 3 meciuri pe săptămână pentru echipele cele mai bune, iar asta nu timp de 6-8 luni pe an, ci cam 11! Tocmai de aceea vedem din când în când câte un fotbalist sau chiar câte o echipă întreagă cum devine de nerecunoscut de la un meci la altul, iar uneori căderile sunt definitive, fără întoarcere, echipa care cu ceva vreme în urmă făcea prăpăd devenind ciuca bătăilor. Este, categoric, efectul suprasolicitării. Același lucru se petrece de fapt în mai toate sporturile. Uitați-vă doar la Formula 1: de unde erau câteva curse, 7, 10 sau 12, acum s-a ajuns la nu mai puțin de 20 în ultimul sezon. Iar într-o singură lună, octombrie, au fost 4 curse! La fel e și la tenis de câmp, ba chiar și la snooker! Sigur că (tele)spectatorul este fericit. Dar la ei, la sportivi, la cei ce ne aduc această fericire, se gândește cineva?