Cu mare elan spre… unde?

Când a început ediția actuală a campionatului, știam foarte clar că există o singură candidată la titlu, Steaua, vreo câteva, trei sau patru, combatante la locurile de Europa League, restul urmând să se lupte pentru supraviețuire. Pentru că ne aflăm totuși în România, nu e de mirare că până la sfârșitul săptămânii trecute, adică la ceva vreme după încheierea turului, când o căutai pe Steaua, o găseai oriunde, numai pe locul 1 nu. Prilej de mirare, de speculații, de speranțe (evident deșarte) pentru cei care s-au trezit, oarecum împotriva logicii, dar și a propriilor socoteli, și în fața Stelei, și în partea superioară a clasamentului, în condițiile în care calculele inițiale le dădeau speranțe doar la evitarea retrogradării. Cei mai mirați trebuie să fi fost, mai pe la început, botoșănenii. Le-a trecut repede, odată cu plecarea unui superstar chiar la Steaua. Acolo, conform unei tradiții străvechi, superstarul a devenit o panaramă, timp în care botoșănenii s-au orientat și ei către locuri mai puțin amețitoare. A venit, apoi, rândul Clujului, care mai-mai că se vedea deja încoronat acum vreo două săptămâni, până a început să nu mai înscrie nimic. Și să producă 2 puncte din 9 posibile. Și să-și dea seama că nu poți, totuși, să fac bici, ba să și pleznească, dintr-un lot alcătuit din vreo doi sau trei fotbaliști și restul… resturi. Paradoxal e că Steaua a început să joace cu adevărat și acasă numai după ce a măturat Europa. Acum, cu toată resuscitarea Viitorului, care și el părea să o ia cătinel spre retrogradare, Steaua pare chitită să câștige un nou titlu. Cam fără adversar. Și să și vândă ceva fotbaliști, fără teamă că-și riscă titlul, la care nu se arată nici o contracandidată. Vorba e: tot elanul ăsta de acum al Stelei duce către ce? Că parcă în Champions’ League se joacă altceva. Cu totul și cu totul altceva decât vedem și în Europa League, și în campionatul nostru.