Doru POPOVICI

Dacă aţi fi urmărit prima repriză a mult aşteptatului meci dintre Lugano şi Steaua (care FCSB!?) fără să ştiţi ce echipe joacă şi cu ce prilej, probabil că aţi fi bănuit că e vorba de un meci amical dintre o echipă de prima ligă dintr-un campionat din cele importante în Europa şi una de amatori, de băieţi din ăia care dimineaţă merg la serviciu (ospătari, frizeri, economişti, poliţişti), iar seara, uneori, fac câte o mişcare aşa, ca să nu ruginească. Şi, din când în când, închiriază câte un teren pentru un meci pe o bere, cum părea a fi cel de alaltăieri seară. Echipa care părea profesionistă era, desigur, Lugano, iar amatorii, dintre care destui fără pic de talent pentru nobilul sport, erau cei ai Stelei. Atât de prost jucau băieţii trimişi în teren de Dică, încât o bună jumătate dintre ei părea să nu fi văzut minge până în seara aia. Fiecare contact cu obiectul genera un iminent pericol de accidentare, singura speranţă cu adevărat rezonabilă fiind aceea că nu se vor schilodi, iar cel mai bun scor imaginabil în situaţia dată era un 0 - 0. Pe cele două apeluri telefonice din pauză m-am făcut că nu le aud, ştiind exact ce aveau să dea pe gură revoltaţii care m-au sunat. Iar eu n-aveam chef de bătut apa în piuă. După pauză, am constatat însă că rolurile s-au inversat, încă din primele minute băieţii ăştia jucând ca ăilalţi în prima parte. Şi viceversa. Dacă în prima repriză am scăpat fără să luăm cele vreo 4 goluri meritate, la fel, numai că... invers s-au petrecut lucrurile în repriză a doua. Ce a făcut diferenţa? Simplu: numiţii Budescu şi Man, jucători de soi, pentru care fiecare clipă petrecută în plus în România înseamnă paşi hotărâţi către ratare. Acum e momentul ruperii lanţului. Dacă nu se produce, adio! Adică ăla micu' s-ar irosi ca, să zicem, Ivan, alt enorm talent, în timp ce din Budescu ar ieşi maximum un Rusescu, adică bun de rezervă undeva, prin Turcia, eventual Bulgaria. Bafta chioară a Stelei poartă aceste două nume.