Doru POPOVICI

Despre jocul ăla cu o minge mult mai mică decât cea de fotbal a scris ieri colegul meu Gabi Manţă, cu deosebită competenţă, însă nu pot să nu abordez şi eu, măcar aşa, în trecere, ca un passing shot din alea pe care când le dă dragul meu Roger ai impresia că sunt trimise nu cu racheta, ci cu telecomanda. Am putut urmări integral prestaţiile lui de până acum, cu convingerea că a venit vremea să câştige şi el un turneu de Grand Slam. Ar fi, dacă ţin bine minte, al 18-lea! Ceea ce, tot din memorie o spun, nu este recordul absolut, dar nu-i nici o problemă, fiindcă mai are timp. Vreau să spun că dacă joacă în continuare cu bucuria aia imensă pe care nu doar o declară, ci care i se citeşte în ochii luminoşi, cred că şi dincolo de 40 ne putem aştepta să tot câştige turnee, chiar din cele mai mari. Ciudat poate părea doar celor care practică sportul, tenis sau oricare altul, inclusiv fotbal, ca pe o meserie. Ca funcţionarii. Aici se face, cred, diferenţa între sportivii adevăraţi, care găsesc în fiecare secundă a vieţii lor de competiţie justificarea propriei existenţe, şi nefericiţii care folosesc sportul doar ca o sursă, adesea nemeritată, de venit. Nu este nici o ruşine să trăieşti din sport, dar cu adevărat minunat e să trăieşti pentru sport. De aceea Roger Federer este altceva decât încrâncenatul de Nole Djokovici ori psihopatul de Rafa, pe care sper şi să-l întâlnească Roger în finală, şi să-l bată de să-l căpieze. Iar dacă n-o să fie chiar aşa, nu-i nici o pagubă: la sfârşitul turneului mie o să-mi rămână în amintire nu vreun voleu ucigaş de-al lui Istomin ori un smash tot aşa al lui Tsonga, ci loburile alea două, la distanţă de câteva minute unul de celălalt, prin care Roger i-a explicat "neamţului" Misha Zverev că el, Roger, e cu R de la Real Madrid, în timp ce Misha e cu M de la, cel mult, Minerul Lupeni.