Gabriel MANȚĂ

Fapt: dintre cele trei adversare din grupă ale Simonei, la Turneul Campioanelor din Singapore, pe una a învins-o (Madison Keys), celelalte două au jucat finala! Deci tragerea aia favorabilă de care pomeneam deunăzi, identificând-o doar prin posibilitatea de a juca împotriva jucătoarei din State, pentru al cărei stil Simona are antidotul perfect, s-a dovedit superficială. În completarea grupei, a primit două adversare „on fire” (aşa cum o vedea Simona pe Kuzneţova, în cealaltă grupă!), adevărate bombe cu ceas, imposibil de dezamorsat la momentul actual. Dacă ne uităm la grupa cealaltă, observăm că oricare dintre cele patru nume ar fi fost mai abordabile. Nu mă bănuiţi că aş fi căutător de scuze, e doar o observaţie. Şi altă observaţie: una dintre semifinale a fost jucată de numerele şapte şi opt, adică ultimele din totalul de opt, Cibulkova şi Kuzneţova! Şi exact cele care şi-au obţinut la limită calificarea între campioane. Din toată inima, bravo lor!

Şi acum despre finală. Cibulkova, care nu ajungea cu toată talpa la podea când stătea pe banchetă, în pauze, a fost ca un tanc mic şi încăpăţânat, dispus să meargă înainte şi doar înainte cu orice preţ. Dacă există vreo acoperire pentru expresia aia demonetizată „şi-a dorit mai mult victoria”, atunci jucătoarea slovacă a oferit imaginea perfectă. A zâmbit când a făcut dublă greşeală la minge de meci, a făcut-o iarăşi când a îngropat în fileu o minge scoasă pe tavă din defensiva disperată a nemţoaicei. Mesajul acestui zâmbet era că acceptă provocarea destinului, hai să vedem până unde se poate ajunge. Ea părea gata pentru orice. Apoi, probabil sensibilizat, destinul şi-a întors faţa spre ea sub forma unui fileu cu amortizor. Şi gata meciul, gata şi turneul. Ditamai turneul, cel mai important din cariera sa. Pe care l-a câştigat venind de departe, după două înfrângeri iniţiale, după condiţia obligatorie de a câştiga scurt al treilea meci, care mai trebuia validată şi de victoria lui Kerber cu Keys! Odată evadată de pe fundul prăpastiei, Cibulkova a ţâşnit ca din puşcă şi n-a mai putut-o opri nici liderul mondial care, între noi fie vorba, n-a jucat deloc prost. Şi, în pofida acestei înfrângeri, Angelique Kerber merită tot creditul pentru anul 2016: a câştigat două turnee de Grand Slam, a disputat finala la un altul (pierdută la Serena), a jucat finala olimpică (cedată la Puig, o jucătoare metamorfozată în „terminator” de faptul că juca pentru ţara ei, posibil mai ales când naţiunea respectivă îşi caută identitatea) şi a ajuns să joace cu trofeul pe masă şi la această ultimă mare competiţie! Uriaş sezon. Irepetabil.