Doru POPOVICI

Alaltăieri dimineaţă, la Radio Top, în rubrica de sport a matinalului, îmi exprimasem speranţa că Steaua ar putea smulge un egal, eventual 1 - 1, cu câteva condiţii. Una din ele era ca steliştii să lupte ca turbaţii, să joace mai bine decât au făcut-o vreodată anul ăsta. O alta ţinea de adversari, în sensul că aceştia încă nu au o formulă stabilă, că sunt încă în perioada de acomodare cu noul antrenor, iar ca bonus faptul că numitul Kun Aguero este gras şi deci inapt să înscrie goluri. În sfârşit, ultima speranţă se lega de un moment de inspiraţie al lui Stanciu, care să pună, pardon, "ca cu mâna" vreo minge, desigur din lovitură liberă, la vinclul portarului advers. Când colo, ce să vezi? Ultima ocazie de gol pentru Stanciu a fost cea din minutul 1, totalul per echipă ridicându-se la fix două, cu tot cu semichifla lui Hamroun. Iar dacă tot veni vorba de Hamroun, ce aştepţi, bă, Gigi, de nu-l vinzi pe oricât ţi-ar da pe el ăia care-l vor? Fiindcă, în mod evident, acest foarte tehnic fotbalist pentru zone defavorizate, cum ar fi România şi Peninsula Arabă, poate face minuni în meciurile contra Chiajnei şi Al Ahli. Pus însă în faţa unor fotbalişti ceva mai dotaţi şi mai antrenaţi, precum cei de la City, pare a fi el însuşi de la Chiajna din meciurile acesteia contra Stelei. Tocmai de aceea cred că oricare fotbalist de la orice echipă românească trebuie vândut în secunda imediat următoare ofertei, pentru a nu i se ivi nefericita ocazie de a întâlni întâmplător vreun City, prilej cu care valoarea i se înjumătăţeşte la fiecare 2 - 3 minute, ajungând cam până la pauză către cota 0 (zero). În afară de acest câştig virtual al lui Gigi, există totuşi şi unul concret, atât pentru el cât şi pentru toţi iubitorii fotbalului românesc: alaltăieri ne-am putut da seama cu toţii ce înseamnă o echipă de peste jumătate de miliard de euro. Tot e ceva.