Gabriel MANȚĂ

Deşi în ultimul articol părea că am tras „ultimele concluzii” despre Euro 2016, am constatat între timp că am ignorat taman marile puteri ale acestui sport, astfel că voi repara astăzi această chestiune, cu îngăduinţa dumneavoastră. Particularitatea greu de uitat a turneului din Franţa a fost repartizarea tuturor acestor mari puteri pe aceeaşi parte de tablou în faza eliminatorie, vinovate fiind Spania şi Anglia, care nu şi-au câştigat grupele. S-a creat astfel un culoar nesperat până în finală, de care a profitat Portugalia. Cum despre Franţa am discutat pe larg anterior, în calitate de finalistă, au mai rămas doar patru:

Germania– Campioana mondială a încercat să ia şi titlul european cu atacanţi din Turcia în lot. Poate şi pentru că unul dintre cei mai talentaţi jucători ai generaţiei sale, Reus, a ratat şi acest turneu final, după cel mondial. În două meciuri consecutive şi eliminatorii, nemţii au făcut henţ cvasiintenţionat în careu. Mueller n-a marcat nici măcar o dată şi a fost protagonistul celei mai ridicole execuţii de la Euro. Prea multe chestii care i-au tras în jos.

Italia– Peste aşteptări, nu din valoare, ci din ştiinţă. Cum ar fi arătat oare squadra azzurra cu cei mai valoroşi jucători ai săi, Claudio Marchisio, de la Juve, şi Marco Verratti, de la PSG?

Spania– N-a fost suficientă dezamăgirea din Brazilia pentru ca selecţionerul Vicente del Bosque să schimbe stilul. A pierit pe limba ei. Nolito, o dezamăgire majoră. Superficială la înfrângerea cu Croaţia, şi-a complicat viaţa cam la fel ca Barcelona când a pierdut cu Real. În loc de Portugalia, adversară pe care o domină tradiţional, a primit în optimi Italia.

Anglia– Cădere dureroasă, de sus, acolo unde o cocoţase multă lume. Generaţia mânjilor nu numai că nu era coaptă, dar la fiecare ieşire din cercul lor, englezii par neadaptaţi la ce joacă restul lumii. În insulă, nici o echipă de top nu mai are antrenor englez, poate ar fi cazul să se mişte lucrurile şi la naţională. Pe Daum deja l-au pierdut...