Gabriel MANȚĂ

Eram de parteaFranţei în finala EURO, dar în momentul schimbării lui Ronaldo m-am sucit. Nu am făcut-o nici înduioşat de lacrimile lui Cristiano, deşi am fost, nici revoltat de faultul lui Payet. Intrarea acestuia din urmă a stârnit mai multă emoţie decât era cazul doar pentru că era vorba de Ronaldo, aşa că imediat a fost suspectat de premeditare! De fapt, dintr-un anumit unghi, la reluare, se poate vedea că accidentarea este cauzată de formarea unei pârghii la contact, cu piciorul portughezului prins pe pământ. Payet intervine iniţial la minge cu dreptul, dar vine cu celălalt picior fără menajamente şi-l ia cu fulgi cu tot, deci o fază care n-ar fi trebuit să rămână nesancţionată. Oricum, cu fault sau fără fault dictat, accidentarea tot rămânea. Am simţit atunci că echipa lusitană are o şansă mare de a se exprima liber, fără un lider deseori sufocant în dorinţa de a face prea mult. Mai degrabă această dorinţă a fost benefică venind de pe bancă. Aşa se face că, în teren, un coechipier care în mod normal n-ar fi călcat iarba în preajma mingii la o lovitură liberă, a avut ocazia să arate ce ştie. Până la urmă, tactica Portugaliei de-a lungul turneului nu a fost mult diferită de cea a României în ’94, chiar dacă noi am fost mai eficienţi până la un punct, câştigând destule meciuri, cu Hagi mai influent decât Ronaldo, care avea el nevoie de mingi de la coechipieri, unele dintre ele risipite prea uşor, amintiţi-vă de cele cu Polonia. Şansa lusitanilor a reprezentat-o antrenorul, Fernando Santos gândind totul pe termen lung, pentru a muta magistral în finală cu Eder. Acesta, ca Goetze în Brazilia, a decis finala fără să fie protagonist în turneu. Revenind la Ronaldo, deşi nu a fost declarat jucătorul competiţiei, pentru că nici n-avea cum, Balonul de Aur va fi al lui. Câştigător a două trofee majore, ar putea fi concurat doar de… Pepe! Nu sunt un simpatizant al său, dar nici hater (persoană care urăşte şi se manifetă ca atare, mai ales în mediul online). Are talent cu carul, beneficiază şi de calităţi fizice de excepţie, dar este şi stăpânit de o vanitate exagerată, de o păguboasă şi permanentă nevoie de a acapara lumina reflectoarelor. “Aveam nevoie să câştig ceva şi cu Portugalia” nu-i o exprimare întâmplătoare…