Doru POPOVICI

Trei zile mari şi late, de fapt mai degrabă lungi, au rămas până la startul evenimentului pe care-l aşteaptă întreaga suflare preocupată de sport. Până atunci, deşi destui au impresia că nici iarba nu mai creşte, mai sunt destule prilejuri de bucurie pentru iubitorii de artă. Fiindcă nu doar sport, ci artă pură au fost şi finalele de la Roland Garros, şi cursa demenţială făcută de "The Doctor" la Barcelona, unde a măturat pista lor proprie cu toţi membrii bandei spaniole de Moto G.P. Cronologic, a fost mai întâi victoria de senzaţie a Garbinei Muguruza în faţa Serenei Williams în finala de sâmbătă. Am ţinut, ca mai mereu, cu Serena, dar zău dacă-mi pare rău că a luat bătaie! Muguruza a arătat atât de mult tenis, încât o văd dominând categoric clasamentele multă vreme de acum înainte. Loveşte la fel de tare ca Serena şi joacă încă mai riscant decât Şarapova, fiind practic o combinaţie perfectă a celor două stiluri, başca faptul că e şi cel puţin la fel de frumoasă ca una din cele două, ghiciţi care! A venit apoi, duminică, recitalul lui Valentino Rossi, de departe cel mai spectaculos pilot din istoria motociclismului, pe care însă, de câţiva ani buni, îl pasc fel de fel de ghinioane. În acest an, cred totuşi că "Il dottore" va pune ordine şi va câştiga din nou titlul, având în vedere că are şi motocicleta, are şi nebunia necesară, nealterată de vârstă, iar stilul său inconfundabil, demonstrat încă o dată acum, cu vârf şi îndesat, este şi el fără egal. A câştigat numai două curse în acest an, însă ambele în Spania, unde după el în clasament, cât vedeai cu ochii, erau numai spanioli. În sfârşit, recitalul lui Djokovici, care a fost un fel de frişcă pe tortul de weekend. Eu ţin cu Federer. Sau cu alţii. Cu Nole ţin doar când joacă cu Murray. N-are sens să detaliez spectacolul în sine, care a fost total. Voi spune doar că momentele de bucurie din final au fost ele în sine un spectacol, începând cu salutul adresat ca boxerii, către fiecare latură a tribunei, alături de copiii de mingi, şi terminând cu speech-urile sale într-o franceză şi o engleză pe deplin rezonabile. Pentru comparaţie, îmi imaginam cum ar fi fost să câştige la femei o anume jucătoare care cred că la urmă şi-ar fi pus prosopul pe cap vreun sfert de oră, după care ar fi grohăit în engleza-i iliesciană un "senchiufolks", de să-ţi fie încă o dată ruşine că eşti român. Este poate şi ăsta un motiv pentru care titlurile de Grand Şlam se duc unde ştiu şi ele că trebuie să se ducă.