Doru POPOVICI

Azi are loc la Bucureşti lansarea cărţii Mariei Olaru, o excepţională sportivă din vremea în care gimnastica românească era un soi de brand de ţară. Spre deosebire de copleşitoarea majoritate a colegelor sale, Maria Olaru a avut grijă şi de evoluţia sa ca om (pe lângă evoluţiile la cele patru aparate din gimnastică feminină), în acest sens constituindu-se ca o remarcabilă excepţie, alături de Andreea Răducan. Ambele se exprimă coerent şi fluent, lucru rarissim în rândul marilor sportivi în general. Mai mult, vedem acum că Maria Olaru se exprima la fel de bine şi în scris, şi tocmai asta e problema: dezvăluirile ei au inflamat deja spiritele, chiar înainte de lansarea volumului, motivul fiind sinceritatea dusă la extrem. Asta înseamnă pur şi simplu că Maria a povestit, chiar cu lux de amănunte, tot ce înseamnă viaţa de sportiv de mare performanţă într-o disciplină în care, cel puţin pe vremea ei, ieşirea din adolescenţă însemna şi retragerea din sport. Şi tot pe atunci, adică până în anul 2000, cât a durat cariera ei întinsă pe fix cinci ani (de la 14 la 18 ani, adică), metodele de antrenament practicate de cuplul Bellu - Bitang erau suficient de aspre încât să le marcheze pe viaţă pe copiliţele-campioane. Cine a făcut sport în cadru organizat ştie despre ce vorbesc: antrenorii se mai înfurie, te mai înjură, îţi mai trag chiar câte un şut. Totul însă cu dragoste, dacă-mi permiteţi. Adică preiau rolul şi de părinţi. Iar părinţii români ştiu că unde dă mama/tata, creşte! De aceea, reacţia cuplului Bellu - Bitang mi se pare deplasată, ca de altfel şi a ministrului Elisabeta Lipă, care o acuza în direct la televizor alaltăseară pe Maria Olaru că minte. Inutile explicaţiile Mariei, care zicea că nu acuză, ci doar povesteşte, că nu se victimizează, ci doar relatează adevărul. De aici, o concluzie cât se poate de urâtă, infinit mai urâtă decât orice agresiune în relaţia antrenor - sportiv: ne e o frică patologică de adevăr şi încercăm, de zeci şi zeci de ani (de fapt, de milenii!), să căutăm explicaţii, justificări, scuze, în loc să dăm pur şi simplu adevărul pe faţă.