Frică patologică de adevăr

Azi are loc la București lansarea cărții Mariei Olaru, o excepțională sportivă din vremea în care gimnastica românească era un soi de brand de țară. Spre deosebire de copleșitoarea majoritate a colegelor sale, Maria Olaru a avut grijă și de evoluția sa ca om (pe lângă evoluțiile la cele patru aparate din gimnastică feminină), în acest sens constituindu-se ca o remarcabilă excepție, alături de Andreea Răducan. Ambele se exprimă coerent și fluent, lucru rarissim în rândul marilor sportivi în general. Mai mult, vedem acum că Maria Olaru se exprima la fel de bine și în scris, și tocmai asta e problema: dezvăluirile ei au inflamat deja spiritele, chiar înainte de lansarea volumului, motivul fiind sinceritatea dusă la extrem. Asta înseamnă pur și simplu că Maria a povestit, chiar cu lux de amănunte, tot ce înseamnă viața de sportiv de mare performanță într-o disciplină în care, cel puțin pe vremea ei, ieșirea din adolescență însemna și retragerea din sport. Și tot pe atunci, adică până în anul 2000, cât a durat cariera ei întinsă pe fix cinci ani (de la 14 la 18 ani, adică), metodele de antrenament practicate de cuplul Bellu – Bitang erau suficient de aspre încât să le marcheze pe viață pe copilițele-campioane. Cine a făcut sport în cadru organizat știe despre ce vorbesc: antrenorii se mai înfurie, te mai înjură, îți mai trag chiar câte un șut. Totul însă cu dragoste, dacă-mi permiteți. Adică preiau rolul și de părinți. Iar părinții români știu că unde dă mama/tata, crește! De aceea, reacția cuplului Bellu – Bitang mi se pare deplasată, ca de altfel și a ministrului Elisabeta Lipă, care o acuza în direct la televizor alaltăseară pe Maria Olaru că minte. Inutile explicațiile Mariei, care zicea că nu acuză, ci doar povestește, că nu se victimizează, ci doar relatează adevărul. De aici, o concluzie cât se poate de urâtă, infinit mai urâtă decât orice agresiune în relația antrenor – sportiv: ne e o frică patologică de adevăr și încercăm, de zeci și zeci de ani (de fapt, de milenii!), să căutăm explicații, justificări, scuze, în loc să dăm pur și simplu adevărul pe față.