Doru POPOVICI

În momentul în care omuleţul ăla a căzut, urmăream live partidă. Am declarat, cu martori, exact în clipa aia, că e mort. Iar desfăşurarea ulterioară a nebuniei avea să-mi confirme nenorocita presimţire. Am urmărit apoi, timp de două zile, tot ce se putea în legătură cu acest caz. Declaraţiile tuturor celor intervievaţi încercau în primul rând să găsească vinovaţii. Îmi permit şi eu să interpretez cele văzute şi trăite cât se poate de dramatic, spunând în primul rând că dincolo de probabile afecţiuni congenitale, nedepistabile la controalele periodice (şi care, oricât de complexe ar fi, rămân oricum doar unele de rutină), momentul în care se petrece aşa o nenorocire nu poate decât să ia prin surprindere pe absolut toată lumea prezentă: sportivi, tehnicieni, echipe medicale. Cu atât mai mult cu cât pe loc, în situaţia dată, nu poţi face diferenţa între un infarct şi un atac vascular cerebral. Ca atare, tind să merg pe mâna medicului echipei, care a declarat că atunci, pe gazon, a constatat că omul avea puls. Ca atare, era firească preluarea lui de către ambulanţa şi transportarea către spital. Se face mare caz de faptul că medicul, în chiar clipele alea, se afla în tribună, unde fuma. Adică? În incinta terenului, e interzis. În tribune, nu. Ar fi trebuit să bănuiască apropierea nenorocirii!? Hai să nu fim tâmpiţi şi de data asta. În continuare, se ia în discuţie ce s-a petrecut în ambulanţă. Păi, dacă avea puls în continuare, mi se pare perfect logic să se fi încercat transportarea lui cât mai rapidă la spitalul aflat la doi paşi. Deci, nu reuşesc să găsesc vreo culpă medicală. Mai degrabă, cred că greşeala fatală a fost cea a introducerii lui pe teren. Dacă se confirmă că s-ar fi plâns de dureri, dar totuşi a fost folosit, atunci acolo e vina şi îi aparţine antrenorului în primul rând. În sfârşit, dincolo de orice altceva, să păstrăm şi noi un minut de reculegere şi să ne rugăm să nu mai avem parte vreodată de transmisia live a decesului vreunui sportiv.