Doru POPOVICI

Mai sunt doar patru meciuri din actuala ediţie a Campionatului Mondial de Rugby şi, dacă nu intervine nimic care să mă încurce, la sfârşit voi putea să declar cu mare bucurie că nu am pierdut nici măcar o secundă din spectacolul absolut fascinant pe care ni l-a oferit. Dintre echipele ajunse în semifinale, mărturisesc că mă surprinde prezenţa Argentinei, poate şi fiindcă n-am văzut-o decât de câteva ori până acum. A arătat însă atâta forţă în sfertul de finală contra Irlandei, încât nu m-ar mira foarte tare să o văd la sfârşit chiar pe podium. Dacă ar fi să-i aduc un reproş, atunci acesta ar fi că parcă nu joacă la fel de spectaculos ca celelalte trei ajunse în semifinale. Şi parcă şi mai dur, dacă se poate discuta despre duritate într-un sport în care când se ciocnesc în alergare două locomotive rămâi mereu mirat că nu apare SMURD-ul. Am şi un regret: faptul că printre alese nu se numără şi Anglia. Se ştie că nu mă dau în vânt după englezoi în general, dar pentru felul cum trăiesc ei toţi (inclusiv, sau mai ales, cei din tribune) un meci de rugby, zău că e nedrept să nu fie în top four. Meciul despre care colegul Gabi Manţă n-a apucat să scrie ieri, cel dintre Australia şi Scoţia, a fost şi cel mai dramatic din sferturi: cu vreo 3-4 minute înainte de final, scoţienii au întors aproape miraculos scorul în favoarea lor, exact în momentul când ploaia devenea torenţială. Minutul ultim i-a găsit în avantaj, şi treaba părea rezolvată. Numai că australienii au primit o lovitură liberă pe la vreo 35-40 de metri, cu 40 de secunde înainte de final. Ploaie, minge udă, iarba alunecoasă!? Astea-s fiţe de la fotbal. În rugby, nu ţin. Cine are de transformat pune mingea pe tăviţa aia şi o dă fix între beţe. Asta a făcut şi australianul ăla. Nu rataţi ce a mai rămas: spectacolul e abia la început!