Sportul fără fițe: rugby

Mai sunt doar patru meciuri din actuala ediție a Campionatului Mondial de Rugby și, dacă nu intervine nimic care să mă încurce, la sfârșit voi putea să declar cu mare bucurie că nu am pierdut nici măcar o secundă din spectacolul absolut fascinant pe care ni l-a oferit. Dintre echipele ajunse în semifinale, mărturisesc că mă surprinde prezența Argentinei, poate și fiindcă n-am văzut-o decât de câteva ori până acum. A arătat însă atâta forță în sfertul de finală contra Irlandei, încât nu m-ar mira foarte tare să o văd la sfârșit chiar pe podium. Dacă ar fi să-i aduc un reproș, atunci acesta ar fi că parcă nu joacă la fel de spectaculos ca celelalte trei ajunse în semifinale. Și parcă și mai dur, dacă se poate discuta despre duritate într-un sport în care când se ciocnesc în alergare două locomotive rămâi mereu mirat că nu apare SMURD-ul. Am și un regret: faptul că printre alese nu se numără și Anglia. Se știe că nu mă dau în vânt după englezoi în general, dar pentru felul cum trăiesc ei toți (inclusiv, sau mai ales, cei din tribune) un meci de rugby, zău că e nedrept să nu fie în top four. Meciul despre care colegul Gabi Manță n-a apucat să scrie ieri, cel dintre Australia și Scoția, a fost și cel mai dramatic din sferturi: cu vreo 3-4 minute înainte de final, scoțienii au întors aproape miraculos scorul în favoarea lor, exact în momentul când ploaia devenea torențială. Minutul ultim i-a găsit în avantaj, și treaba părea rezolvată. Numai că australienii au primit o lovitură liberă pe la vreo 35-40 de metri, cu 40 de secunde înainte de final. Ploaie, minge udă, iarba alunecoasă!? Astea-s fițe de la fotbal. În rugby, nu țin. Cine are de transformat pune mingea pe tăvița aia și o dă fix între bețe. Asta a făcut și australianul ăla. Nu ratați ce a mai rămas: spectacolul e abia la început!