Doru POPOVICI

Am urmărit-o, atât cât am putut, adică în optimi şi sferturi de finală integral, apoi în rezumatul finalei, pe extraordinara Elizabeta Samara în formidabilul ei parcurs către titlul european la tenis de masă. În finală, a bătut-o cu 4 - 3, revenind de la 2 - 3, pe o "olandeză". Ghilimelele vin de la faptul că pe dumneaei o cheamă Jie Li. Un nume tipic olandez, aşa-i!? Ca să înţelegem exact ce înseamnă această bătălie pe care europenii în general, nu doar Samara, o poartă peste fileul întins peste masă împotriva unei întregi armate de invadatori cu ochii oblici, porecliţi ba olandezi, ba nemţi ori italieni, am să recurg la o comparaţie: este ca şi cum toate echipele de rugby prezente la Campionatul Mondial ar fi alcătuite din câte 14 neo-zeelandezi, cel de-al 15-lea component al echipei fiind, să zicem, italian sau argentinian, iar echipa să se numească, desigur, Italia sau Argentina. Dificultatea pentru europeni în disputele cu asiaticii în general, iar cu chinezii în special, constă în priză diferită la paletă, asiaticii folosind-o pe cea numită "toc", ceea ce înseamnă că ei o ţin aşa cum ţinem noi tocul/stiloul/pixul. De aici, nişte efecte pe care europenii pur şi simplu nu le pot contracara. Atunci când reuşesc totuşi, păţesc că Samara: câştiga câte un titlu la care ipotetic n-aveau nici o şansă! Dincolo de dificultăţile tehnice, pentru a realiza asemenea performanţă este nevoie de o concentrare cu totul excepţională, dublată de voinţa de fier şi mai ales de convingerea că da, se poate! Toate acestea ni le-a demonstrat Elizabeta Samara cu vârf şi îndesat duminică, adică în ziua în care Simona Halep mai ieşea încă o dată bătută, accidentată sau cum o fi fost, băgându-şi însă în buzunar încă 315.000 de euro, bani pe care Elizabeta Samara probabil nici în 14 vieţi nu i-ar putea câştiga, cu toate titlurile ei. Vă las să meditaţi la chestia asta.